sâmbătă, 31 decembrie 1983

Cîntec nedrept

Deodată, dintr-o dată,
enigma-i amintire,
Şi-n mine se zdrobeşte
şi totuşi mă mai doare,
Doar gîndul niciodată
nu-mi este amintire,
Iubito-ţi spun: ”Adio”,
– iubirea noastră moare.

Din fapta nopţii-n valuri,
sub orizont de mare,
A fost minciună sacră
născută din splendoare,
Acum e amintire
şi file-n calendare,
Iubito-ţi spun: “Adio”,
– chiar adevărul moare.

Se duc în spaima serii
săruturi clandestine,
Beţia adormirii
acum e o eroare,
Dar nu e numai visul,
eclipsa-i în destine,
Iubito-ţi spun: ”Adio”,
– prezentul nostru moare.

Suflînd, mai greu, cu gîndul
şi fapta mea de sînge,
Mai port în împlinire
amarnica teroare,
Şi dacă-n faptul serii
scrum de trecut vom strînge,
Iubito-ţi spun: ”Adio”,
– prezentul nostru moare.

Să strîngem laolaltă,
trecutul cu prezentul,
Şi vom privi fierbinte
lumina arzătoare,
Vom regreta tîrziul
urmînd să pun accentul:
Iubito-ţi spun: ”Adio”,
– chiar adevărul moare.

Şi orice dor de seara,
tîrziu înnourată,
Va fi doar o strivire
şi zvîcnet de eroare,
Noi nu vom mai aprinde
o torţă niciodată,
Iubito, doar: “Adio”,
– iubirea noastră moare.

miercuri, 21 decembrie 1983

Război în stele

Printr-un gând al răzvrătirii
Fac, în fapte, pe nebunul
Şi-n speranţa amintirii
Pun la socoteală tunul.
Din credinţa zbuciumată,
A rămas doar fum de viaţă,
Şi, la fel ca altădată
Mă mai prinde noaptea-n ceaţă.

Rîd cu-n soi de disperare,
Plîng cu preoţii în strană,
Şi cu un cuţit de sare
Rup condiţia umană.
Dar, precum mă ştie viaţa,
Cu-l meu nume ca prenume,
Pun pe fugă dimineaţa
Să pot fi sedus de glume.

Prin condiţia-mi de vifor
Măsluiesc război de stele,
Că, prin toate cîte fi-vor,
Am s-ajung şi eu la ele.
Mă mai ceartă pana-mi slugă
Să iau drumul spre trecuturi,
Dar opun cu glas de rugă
Clandestinul din rebuturi.

Şterg o lacrimă ştrengară
Cu o vorbă apăsată,
Tot dînd lacrimii de ceară
Rost de clipă luminată.
Mă trădează şoapta sorţii
Prin credinţa-mi muritoare,
Că nu sunt un sclav al morţii
Temător de-al zilei soare.

sâmbătă, 17 decembrie 1983

Continuare

În clipele arzînde
a nopţilor vacante,
Cu gîndul şi cu fapta
aproape de-a mea urmă,
O şoaptă şi o noapte
trecutul meu îl scurmă,
Lăsîndu-mi vagi iluzii,
ascunse şi secante.
Din fosta mea dorinţă,
de soare şi zăpadă,
Simt numai ceaţa toamnei
cu frunze de decor,
Înaltul care cade
din ultimul lui zbor,
În amintire tristă
a formei de paradă.

Şi fără sărbătoare,
o urmă de scînteie,
Îmi umple cu trecuturi
paharele de vin
Dar buzele-mi scrobite
îl simt a fi venin
Ce-n plânsuri îmi transformă
fărâma de idee.
Pe umeri îmi apasă
cu sîrg nimicia,
Cortina vîrstei noastre
pe frunte lasă semne,
Ca o eternă clipă
prin forme să se-nsemne
Pe un stindard ce-şi are
emblemă bucuria.

miercuri, 14 decembrie 1983

Numărătoare

Şi iarăşi încep... Număr anii...
Trecutul, mi-l număr pe frunte,
Preoţii îmi cîntă litanii,
Să pot să mai uit amănunte.

Fur clipe din clipa de viaţă,
Şi număr mă simt că sunt eu,
Şi chiar cînd conturu-i în ceaţă
Să uit mi se pare prea greu.

Din toate ce-au fost şi-or să fie,
Puţine-mi vor fi ca avere,
Ştiu însă că dată-mi e mie
Credinţa ca semn de putere.

Dar totuşi, eu număr nimicul
Ce-mi pune, pe frunte, însemn,
Mă apăr şi-mi sînt inamicul,
La luptă mereu mă îndemn.

Mă lupt cu privirea prea dură,
Mă lupt cu mai tot ce urmează,
Arsura-mi pansez cu căldură,
Cînd gerul trăirea-mi vînează.

Şi totuşi un gînd mă mai ştie,
Eu însă nici anii nu-mi ştiu,
Un fulger privirea-mi mîngîie
Cînd spun că deja-prea tîrziu.

marți, 13 decembrie 1983

And remember...

...lui Nichita Stănescu
And remember... cartea s-a sfîrşit,
Adevărul nu este viaţa...
Iar începe-o zi cu-n asfinţit,
Orizontul mărgineşte ceaţa...

Soarele nu poate-nvinge ceaţa...
Spartă-n ciobori este dimineaţa...

Spartă-n ciobori este dimineaţa...
Soarele nu poate-nvinge ceaţa...

Peste seară iar coboară ceaţa,
Ziua s-a-nceput cu-n asfinţit,
Amintire doar mai este viaţa...
And remember... cartea s-a sfîrşit.

vineri, 2 decembrie 1983

Repetabila credinţă

Găsesc mereu enigme,
pe drumul disperării
Şi-n scîrţîtul porţii,
menirea dezbinării,
O noaptea fără margini
când ziua-i nourată
Şi liziera clipei
pe bolta înstelată.

O sacră desfrânare!
Desfrîul e culoarea
Şi cu nuanţă sfîntă
cînd nulă e valoarea,
Sînt marginea chemării
şi-mi mărginesc trăirea,
Dînd şanse amintirii
de-a-mi reproșa iubirea.

Mă plîng în somn că-i iarnă
şi viscolul mă poartă,
Prin ceruri de adâncuri,
dar eu tot cred în soartă,
Se zguduie pămîntul
cînd zbor ca o săgeată
Şi raspîndesc tumultul
cu vocea mea înceată.

Cerşesc cu mîna ruptă
şi vocea mea se strînge,
Şi răni îmi dau speranţa
că simt ce mă înfrînge,
Iar mîna mea vrea sînge
şi sîngele iubire
Ca să-nfăşor cu stele
a sceptrelor unire.

Prin adormirea serii
aştept, din cer, povaţa
Şi mă tot chem în taină
rănindu-mă cu viaţa,
Am nemurirea-n moarte
şi moartea-mi stă pe buze
Şi răzvrătirea nopţii
prin mine-şi cere scuze.

Am nopţile mai scurte
şi nopţi de nedormire,
Dar îmi păstrez speranţa
în clipa de trăire,
Şi fără gînd, o şoaptă,
o viaţă-mi răzvrăteşte
Într-un final tot fapta
e cea care-o-ntregeşte.

marți, 25 octombrie 1983

Iubire provizorie

Cînd norii iarăşi or să cearnă
Pe ale noastre frunţi, zăpadă,
Ne vom iubi ca-n prima iarnă
Cu pasul tainic de paradă.
Cînd, peste iarnă, peste lume
Trecutul fi-va rătăcire
Ne vom iubi pe-al nostru nume
Aşa cum tot ar fi-n iubire.

Sub fulgii mari, ca-ntr-un incendiu,
În noaptea plină de lumină
Istorii negre, în compendiu,
Vor răsări din nori şi tină.
Din vechi şi provizorii fapte,
Cu un motiv al lor, aparte,
O clipă din aceeaşi noapte
Va duce viaţa mai departe.

Habotnic, revanşard şi groaznic
Veni-va gând de răzbunare,
Tot insistent şi tot obraznic,
Mereu mai mare, tot mai mare!
Trece-vor nopţi, veni-vor zile
Cu cer tivit de nori în ploaie,
Contururi dînd unei idile
Deja sfârşită în războaie.

Vînat, pierdut şi iluzoriu
Prin raţiuni de judecată,
Destinul vieţii-i derizoriu
Şi pare doar un fel de plată.
Nu ştiu de-i rău, sau de e bine,
Te cheamă scîrţîitul porţii,
Căci de la mine pîn’ la tine
Un pod făcut-a jocul sorţii.

Mă tot îndeamnă roata morii
Să caut adevăr în vise,
În amintirea sărbătorii
Zdrobită-n gînduri compromise.
Tăcuţi, ca o-ntîmplare veche,
Rămasă-n foc şi în cenuşă,
Vom fi perechea nepereche
Mereu ascunşi de după uşă.

luni, 17 octombrie 1983

Semn de umbră

Trec prin dreptul remuşcării
Cu o lacrimă de sînge
Căutând visul chemării
Printr-un gând ce mă frînge.

Cînd se scaldă ziua-n noapte
De pe drumuri mă găsesc
Şi-mi smulg gîndul tinereţii
Ca să-mi am drum pămîntesc.

Noapte-aprinde-n ziuă neguri
Şi pe ceruri apun stele,
Mă desprind dintre întreguri
Ca să trec şi eu cu ele.

Mă trezesc apus de vreme
Reclădind un mal surpat,
Încă n-am de ce mă teme
Cât iubesc nu am păcat.

Sub lumina rece-a sorţii
Umbrele stau să apună,
Dar sunt semn de stâlp al porţii
Când mi-e sufletu-n furtună.

duminică, 16 octombrie 1983

Inscripţie pe deget

Stingându-se şi ultima picătură
de cretă albă,
degetele, lăcrimând,
au început să dea glas semnelor
şi s-au cufundat
în rugăciunea
fostelor bucăţi de cretă,
pline de praf
şi suferind de scârţâitul tablelor.

joi, 15 septembrie 1983

Poet

Dintre stelele din noapte
Multe stau gata să-ngheţe...
Ca şi fructele necoapte,
Vor trăi doar bătrîneţe.
Cîte-o stea neîmpăcată
Cu o soartă de atom,
Poarta vieţii o tot cată
Şi se întrupează-n om.

Coborînd din nemurire
Cu al viselor mister,
Ştie, ca din amintire
Cum se vede totu-n Cer.
Prin cuvîntul dă semn şi veste
Că destule rele sînt,
Şi că nu-i doar o poveste
Viaţa, darul cel mai sfînt.

Crezul său e o-nzidire
În normalul omenesc,
Punînd preţ pe împlinire
Şi pe sensul ei firesc.
Sclav mereu vremelniciei
Rînduite prin cuvînt,
Dă motive bucuriei
De-a se vrea ţel de avînt.

Şi dă sensuri divergente,
Unei simple întrebări,
Ca-n ecou, grave accente,
Să învie vechi chemări.
Din lumină face noapte
Şi din noapte face soare,
Iar din unda tristei şoapte,
Rost de vieţi nemuritoare.

miercuri, 20 iulie 1983

Elegie pentru viaţă

Cînd rătăceşti în fiecare zi
Deasupra grijilor deja trecute,
Răstălmăceşti chemări nevrute
Ce nu îşi pot un somn de veci dormi!

Orişicît te vei purta prin gînduri,
Vei găsi mereu, numai durere,
Care, aşa fiind, nicicînd nu piere,
Şi dă înţelesuri printre rînduri.

Pe alţii lasă-i să dezlege
Ce-a fost în anii ce trecură
Ca printr-a lor învăţătură
Să poată multe înţelege.

Ridică deci paharul vieţii
Deasupra grijilor de veacuri,
Şi-ţi spune că sunt toate “fleacuri”,
Trecînd ca roua dimineţii.

Adună-te din ploaia de tăceri
Şi orice vorbă spui să fie-a ta,
Învaţă tot ce poţi, să poţi uita,
Neobligat de viaţă, ce-a fost ieri.

Ca atunci, cînd toate, de la sine
Se vor strînge-n ultimul cuvînt,
Să trînteşti paharul de pămînt
Şi să-nchizi şi uşa după tine.

joi, 7 iulie 1983

Întrupare în cuvînt

Resimţitor a tot ce se întîmplă
În stele, nori de foc şi-n depărtări,
Arăt, tăcut, cu degetul spre tîmplă
Şi spun că totu-i rod de întîmplări.

Strîngînd în palmă fruntea-nfierbîntată,
Simt un miros de lacrimi şi de flori,
Şi că strivirea visului pe roată
Va fi firescă-n dimineaţa-n zori.

Doar pentru a se spune, se spun multe,
Privirile-mi doar ceaţă mai găsesc,
Nici de speranţe nu mai vor s-asculte
Voind ca-n veci, de-acum să odihnesc.

Cînd fruntea mea senină şi-nrobită
Va căuta mereu înaltul cer,
Găsi-va şi acolo o ispită
Învăluită-n taine şi mister.

Un gest firav de lacrimă ascunsă,
Un pumn de bolovani şi nişte flori
Vor fi însemn de taină nepătrunsă
De cei ce pun luminilor culori.

Iar cînd va pune lumea peste toate
Stindard de foc şi nori de rădăcini,
Ieşi-vor multe din anonimitate
Găsind neîmplinirii false vini.

Pierdut fiind, prin nu ştiu ce arhivă,
Mă voi trezi, găsit întîmplător,
Ca să spun iar că lumea-i în derivă,
Şi timpul trece-n mod revoltător.

Acel pămînt ce-n veci îmi va fi casă
Va fi stingher la fel cum eu am fost,
Dar nici măcar atît nu îmi mai pasă,
Îmi pasă doar să dau simţirii rost.

Priviţi acum un trup de cruce vie
Şi ochii mei ce lacrimi, doar, privesc,
Ce lasă neştiutul să se ştie
Şi cît de greu îmi e să nemuresc.

Dar cînd va fi, aşa cum spun, să fie
Îl veţi uita uşor pe cel ce sînt...
V-am dăruit o clipă bucurie
Ca mai apoi să fiu şi eu cuvînt.

miercuri, 8 iunie 1983

Fată Morgană

E-atît de cald în luna lui Cuptor,
Iluziile-n umbre se arată
Iar nopţile-s deasupra tuturor
Şi viaţa e atît de zbuciumată.

E caldă, e fierbinte-această noapte
Şi umbrele au glas lor de fată
Razele lunii dau de vespre fapte
Ce-au fost când şi fi-vor încă-odată.

E tot mai cald şi nopţile-s fierbinţi,
Par toate pregătite să se-aprindă,
Mirajele au gînduri, rar, cuminţi,
Întreaga lume vor să o cuprindă.

E-atît de cald de parcă toate-s moarte
Şi mult înalt e pragul înspre viaţă,
Razele lunii par, de focuri, sparte
Iar florile au gust, firav, de ceaţă.

E-atît de cald în luna lui Cuptor
Că şi atunci cînd scriu se-nmoaie pana
Prea mult văzînd, ca vis al tuturor,
Dorinţa de-a-ntâlni Fata Morgana...