Flori de artificii

Ploi de stele de-artificii
Urcă şi coboară-n nimb,
Vinovaţii sînt complicii
Propăşiţi de noul schimb.

Căi Lactee de urale
Se înalţă din senin...
Drumul urcă iar o vale...
Eu doar mie mi-aparţin...

Merg un drum în libertate,
Iau firesc doar ce-nţeleg,
Şi numesc eternitate
Gîndul care mi-e întreg...

Lacrimi

Pustiu, ca umbra de scîntei,
Sub norii de zăpadă,
Adun din vorbe şi idei
O lume de paradă.
În falduri albe învelit
Un început răsare,
Iar timpul a întinerit
Pierzîndu-se în zare.

Sub mantii grele de furtuni
Răscrucea-i o-ntîlnire,
Mai cred în sacrele minuni
Robite de iubire.
Şi un cuvînt rămas postum
Îmi taie mereu drumul
Şi-adun din urmele de fum
Cu duioşie scrumul.

Şi-apoi din grindine şi foc
Dau brazii nemuririi
Şi caut raza de noroc
Şi pragul amintirii.
Iar cînd mă-ntorc din rătăciri
Spre taina măsluită
Mă ard în prag de împliniri
Şi-n şoapta răstignită.

M-adun la focul învingînd
Căldura casei triste
Şi port minunile în gînd
Şi-n lacrimi să existe.
Şi din deşertul ce mi-l am
Revine ca o boare
De cînd prin stele colindam
O taină călătoare.

Despărţire-nseninată

Ne despărţim sub soarele de vară,
Împleticiţi în faptă şi tristeţi.
Şi trişti, pierzînd cea mai de preţ povară,
Vom sta la pîndă, paşnici, hrăpăreţi.

Sărută-mă, nu te uita la mine,
Nu te uita în ochii plini de fum,
De-acum, în iarna serilor senine,
M-or nărui poveri uitate-n drum.

Şi nici nu voi privi cum te voi pierde
În furnicarul defilînd pe drum
Dar cînd mă voi întoarce, te voi crede
Furtună care stinge nori de fum.

De-atunci voi vrea să priveghez într-una
Hotarul tainelor, secret, meschin
Înspre înaltu-n care plouă luna
Cu zîmbet dulce, palidu-i venin.

Voi vrea să plec spre zilele atlante
Şi-n voia lor în taină să trăiesc
Să-mi spintec viaţa ultimelor pante,
Venind, mereu, să-ţi spun că te iubesc.

Iar cînd va fi să-ţi fie nunta sfîntă,
Mai aminteşte-ţi zborul meu trecut,
Şi gîndul meu ce vorba o împlîntă,
Şi anii-n care tu l-ai cunoscut.

Să laşi apoi pe trubaduri să cînte
Un vag îndemn ce tu-l împerechezi
Şi către mine-n noapte să avînte
Amare vînturi, pline de zăpezi.

Şi mai târziu să cînte din vioară,
Din scripca lor, un cîntec minunat,
Şi pentru un mereu odinioară
Un veşnic altădată şi-altădat’.

Aşa fiind, să te retragi senină
În locul ce-ai să-l ştii îndepărtat,
Să te privesc prin raza de lumină
Veghind un adevăr adevărat.

Prin fulger şi prin trăsnet, între stele,
Îţi voi cînta plînsoarea ce va fi,
Şi lacrimi cîntul va voi să spele
O pravilă pe care-o voi iubi.

În marile instanţe, fără-a-mi spune,
Închide ochii, haide, şi te du,
Cînd vom privi castele de ruine,
Doar lacrimilor mele spune “nu”.

De-ai să mă vezi, să faci ce-i omeneşte
Să nu îmi spui nimic, nimic, nimic,
Mai bine treci şi-n taină ocoleşte
Păcatul grîului ce dă în spic.

De ce îngîni şuvoaiele de lacrimi
În ochii negri, puri şi răvăşiţi?
În nume îţi sădeşti un cer de patimi
Şi eu promit mereu ce tu promiţi.

Ştiai din iarnă vara ce-o să fie,
Că vom trăi doar mai de neuitat
Dar vorba ce ţi-am pus-o temelie,
Tu ai crezut că-i gîndul revoltat.

Pînă va fi să fie nunta sacră,
Primeşte ultimul buchet de flori,
Din piatră seacă seacă apa-n piatră
În curcubeul ultimei culori.

Ne vom uita, încetul cu încetul,
Aşa cum daţi uitării sîntem toţi
Şi va rămîne-n urmă alfabetul
Ce-a unduit cărarea către porţi.

Suflet răzvrătit

De ce-ai plecat? Tu nu voiai să pleci,
Pe lungul drum cu luminiţe reci,
În noaptea-n care m-aşteptai să vin
Ca un torent de şoapte şi senin?

De ce-ai venit, de nu voiai să vii,
Ca o-ntîmplare seacă şi senină?
Azi drumul tău tu nici nu îl mai ştii,
Iar lacrima e arsă de lumină.

Ca un altar de vis şi întrebare
A fost ce-a fost, o lacrimă de-apoi.
De ce-ai plecat spre cinica uitare
De ce s-a stins un pas voit în doi?

De ce-ai plecat? Tu chiar voiai să pleci?
De ce-ai lăsat priviri prin lacrimi seci?
De ce-ai venit? Tu chiar voiai să vii?
Spune-mi, te rog, va fi să mai revii?

Romanţă din iarnă

Cînd suflă vîntul greu de iarnă
Cu iz de ger şi adormiri,
Vin peste noi, să se aştearnă,
Şi taine vechi, şi amintiri.
Vin toate, toate, dintr-odată
În toiul serilor tîrzii,
Lăsînd viforniţa uitată
În seama străzilor pustii.

Şi biciuiește vîntul iernii
Priviri din ochii rătăciţi
Spre timpul tristelor vecernii
Şi gîndul paşilor minţiţi.
Aştearne iarna albe garduri
Pe ceea ce se vrea real,
Ştergînd culoarea unor farduri
Ce-s doar contururi de fundal.

Cînd suflă vînturi viscolite
Şi lemnele trosnesc în foc,
Stelele-aleargă izgonite,
Prinzîndu-se-ntr-al iernii joc.
Şi iarna-şi trece ziua-n noapte,
Și mai departe noaptea-n zi,
Dîndu-ne timp de alte fapte,
Şi-un alt motiv de-a ne iubi.

Proces

Ferice mă-nconjoară-o rază
Prin scop, prin ţel şi prin destin
Şi veşnic lumii stau de pază
Şi lumii veşnic mă închin.

Declar proces deschis terorii
Şi pun dreptatea avocat,
Dar, mincinoşi, judecătorii
Mă pun la zid predestinat.

Cu zgomot propriu, iluzoriu,
Luceşte un afet de tun
Şi-n prăbuşiri, inchizitoriu,
Nici vorbe nu mai am să spun.

În vechi instanţe prăbuşite
Se judecă proces meschin
Dar toate plîng neauzite
Pe norii negri care vin.

Ultima oră

În seara ultimă din vis
Ţi-am spus ce n-am avut curaj,
Şi gîndul nostru a închis
O poartă-a vechiului miraj.

Iar timpul parcă-a vămuit
Urmarea visurilor noastre...
Visasem noi c-am împlinit
Tăria zărilor albastre?

Aveam clădit din temelii
Castelul nostru de temei,
Ce ne-apăra de vijelii
Şi de blestemul dinspre zei.

Apoi, al vieţii surogat
S-a arătat cu tot ce ştie,
Pîn’ ce-am greşit cu-adevărat
Şi ne-a strivit în temelie.

Ne îndreptăm spre necuprins
Cu ochii vineţii de lacrimi
Şi gîndul care s-a incins
E plin de şoapte şi de patimi...

Să mă aştepţi într-un An Nou
Cu veşti frumoase din trecut,
Veni-voi, poate, eu cadou
Să-ţi spun de ce-s necunoscut.

Trecutul să-l uităm prin gînd,
Cele ce-n fapte-au fost induse,
Iubindu-ne, să dăm iertând
O palmă morţii presupuse.

Acum cînd mai avem puţin
Din tot ce cîndva am avut,
Putem reface, clandestin,
Ultima oră-ntr-un minut.