Înfrînt

Mă-nvinge o mirare,
Mă-nalţă-o rătăcire,
Mi-e dor de întristare,
Mă bucur cu iubire.

Cad falduri aburinde,
Cad nori de rătăcire,
Un tîrg pe toţi ne vinde,
La preţ de amăgire.

Bat ploi înmărmurite,
Sînt viscole pe urme,
Pe creste-cărunţite
Vin amintiri de turme.

Cad ultimele lacrimi,
Vin primele mîndrii,
Cad norii grei de patimi,
Rămîn doar bucurii.

Mă-nvinge o mirare,
Mă-nalţă-o rătăcire,
Mi-e dor de întristare,
Mă bucur cu iubire.

Un joc în foc

În pasul nopţilor străine
Puterea veţii-mi aparţine
Şi pun pe foc

întregul joc

Cînd norocul meu îl trag la sorţi.

În prag de zi, în dimineaţă
Lumina nopţii pleacă-n ceaţă
Şi-ntregul foc

e doar un joc

Ce bate-ncet, încet, la alte porţi.

Într-o privire

Cînd ochii mei în taină se vor stinge
Opreşte tîmpla să nu cadă-n foc
Şi o păstrează, ca să poţi învinge
Parade onorifice în joc.

Şi-n colbul alb al ochilor din noapte
Îţi caută o parte ce-i a ta,
Şi lasă lacrima să cadă-n moarte,
A nu mai fi nu-nseamnă a uita.

Îţi las un strop din sîngele din mine
Tihnit la mese roase de onor,
E-ntreagă şoapta ce-ţi va aparţine
De-o fi să mor, de cîndva am să mor.

Un vreasc de paşi pe urme se aprinde,
Tristeţea le dă foc din cap de drum,
Încet, tristeţea iar te va cuprinde
În nori de praf şi iar de nu ştiu cum.

Pornirea se va stinge-n gongul nopţii,
Cu-atîtea cite-au fost, eu te-am iubit,
Şi de-am învins şi fapte şi proporţii
Acum e doar tîrziu şi-s obosit.

Păstrează, ca un semn, într-o privire,
Mirifica putere de-a pieri,
Şi-n taina lăcrimată de iubire
Te voi iubi şi-atît cît voi muri.

Nu se stinge, nu se-aprinde,
Lacrima ce te cuprinde
E atît ce poate fi.
Urmele de foc dau focuri,
Viaţa-i gîndul unor jocuri
Şi mereu te voi iubi.

Licurici de strajă

În ochii mei stau licurici de strajă
Şi-şi povestesc de iernile de foc,
Un foc m-adoarme în tîrzia-i vrajă,
Şi-n trecere şi timpul e un joc.

Miraje sfinte-mi zugrăvesc obrazul
Şi tîmplele iau foc de-atîta nins,
Mă vede prin ferestre şi pervazul
De care m-am temut în necuprins.

A opta artă-i furtul de destine,
Împerecheate-n alburi de voal,
Şi-n sobă arde tot ce aparţine
Acestui rest total, imparţial.

O stea e-un amanet de amănunte
În necuprinderea de os şi lut,
Doar jocuri, nefiresc, iubesc un munte
Pe care-l văd aşa cum au trecut.

Corăbii albe trec pe cerul nopţii
Deasupra de stindardele de fum,
Neamănuntele iubesc proporţii,
Şi-un vraf de praf înseamnă scrum şi drum.

În Carul Mare umbra e o vrajă,
Şi toate către cer se pribegesc,
În ochii mei stau licurici de strajă,
Că obidit, în taină, te iubesc.

Bujor de munte

Caleidoscoapele stelare
Mi se-aşază nevăzut pe tîmple,
Şi mă tot grăbesc să mă întîmple
Într-o prea sublimă nourare.

Cale-nseninată de departe
Urma-năbuşită vrea a frînge,
Şi-o înveşmîntează-n poli de sînge,
Că fugind de viaţă, fug de moarte.

Nimburi înstelate-mi stau pe frunte
Şi-un botez de flăcări am în mînă,
Raza de lumină-i cea stăpînă
Din izbucul de Bujor de Munte.

Ascundere în infinit

Vorba mea prelungă se sfîrşeşte-n şoapte,
Infinitu-mi pare o eternă noapte,
Iscodiri de veghe vin să ne purceadă,
Cerbi şi capre negre vin să ne mai vadă.

Roua mă-nfrăţeşte lungilor poteci,
Ochii tăi sînt tandri, ochii tăi sînt reci,
Văd un drum în lacrimi, drum văd în priviri,
Lîngă mine-s ceruri ca în izbîndiri.

Îmi faci semn cu şoapta, eu pe nicăieri,
Ceri cu mîna-n mînă paşii efemeri.
Nu vreau infinitul cu farmecul său,
Eu te vreau pe tine, vreau numele tău.

Roua îmi petrece drumul către creste,
Trec prin nori de seară, norii îmi dau veste,
Călător cu gîndul, călător în fapte,
Infinitu-mi pare o eternă noapte.

Flori de primăvară mi se-aştern pe gînd,
Inimi se-mpreună către cer mergînd.
Ispitit de rînduri, ispitit de vînt,
Plec o vorbă-n ceruri şi-una în pămînt.

Un stindard de veghe tu pui în priviri,
Lîngă mine-s ceruri ca în îzbîndiri,
Nu vreau infinitul cu farmecul său,
Eu te vreau pe tine, vreau numele tău.

Stih

De cînd puterea vieţii mele cată,
Privesc făptura ta adevărată,
Şi-mi dă pedeapsă-ntreaga mea mîndrie,
Te văd aşa cum scriu o poezie.

Şi tot mereu te caut, tot mereu,
Această poezie n-o scriu eu.
Ucide-mă,

iubeşte-mă,

e dreptul tău.

Pîrîul cerbilor

De înţelegi, dă mîna ta fierbinte
Şi cată-n ceaţă drumul spre mister,
Ridică numai ochii către cer
Mergînd doar înainte, tot ‘nainte.

Miros de fîn în gură mi se stinge,
Un luciu albăstrui în vorbă ard,
Şi-mi port privirea-n luptă ca stindard
Care încet, definitiv, învinge.

Ferigi de sînge urme-nvăpăiază
Şi locuri tăinuite pun în drum,
Ca un bandaj, din tîmple-mi iese fum
Şi lăcrimează în priviri o rază.

Pîrîu de lacrimi se iveşte-n cale
Şi drumul tot mai urcă-n munte, mult,
Dar se iveşte într-un trist tumult
Ca s-aşteptăm arzînd ferita-i vale.

Într-un tîrziu, veghindu-ne lumina,
Vom pune pasu-n ape ca-ntr-un nimb,
Şi ne-or veghea de rele şi de timp
Din ceruri cerbii. Prinde-mi mîna.

Evadînd

Şi evadînd, pe zidul închisorii
Ne binecuvîntează zori de zi,
Şi-n trecerea firească, iar, cocorii
Ne cheamă către taina ce va fi.

Ne dau onorul temniţele ude
Şi se gîndesc la paşii noştri reci,
Şi-n fiecare umbră ne aude
Albastrul plîns de rouă pe poteci.

Ne duc în spate drumuri de izbîndă,
Şi cale ne clădesc păduri de brad,
Doar lacătu-nchisorii vrea să-mi vîndă
Istoria de cum era să cad.

Ne dau bineţe şoaptele din valuri
Şi porturi ale stelelor ne vor,
Păşind încet, ne mai iubim pe maluri,
Înlănţuiţi de evadări de dor.

Evadînd ne cheamă pragul nopţii
Să-i punem paşii noştrii căpătîi,
Şi să-i clădim tărîmul ce-l vor sorţii
De la pornirea lumilor dintîi.

Pierzînd în noapte noaptea nepătrunsă,
Ne oglindim privirile în zori,
În dimineaţa ce-i în noi ascunsă
Ascundem şoapta primei sărbători.

Dar, evadînd, un duh de primăvară
Ne pune-n ochi mari sceptre de destin,
Şi norii-ndepărtarea ne-o măsoară,
Avizi de ploaie spală cer senin.

De vremea lor ne povestesc tîrziuri,
Cum rătăceam pustii înspre pustiuri.

Întoarcere

O lacrimă de dangăt se aude,
Cu lacrima ce cade ştiu că-s rude,

Dar bate clopotul mereu în dungă,

Cocoşii trec tăind un drum. M-alungă...

Sunt uneori un pas la întâmplare,
Iar pasul îl resimt ca pe-o urmare,

Dar drumul e un val ce se retrage,

Înaltul e un gol imens. M-atrage..

O spadă sînt şi barcă pribegită,
Mă-ntorc în sat la casa-mi părăsită.

Cer de apă

Sub umbre de apă
Mai toate-or să-nceapă,
Şi-n umbre-or să vină
Strivite-n lumină.

Şi toate-or să-nceapă
Din sînge de ţeapă,
Şi lin cade-n tină
Hercul de lumină,
Pustiu să strivească
O roată lumească.

Lumini or să umble
Pe niscavai umbre,
Şi urlete triste
Pierind să existe,
Încet se vor frînge
Cu lacrimi în sînge.

Şi-n umbre de apă
Iubiri or să-nceapă,
Strivite-n lumină
Veni-vor să vină.

Sfîrşit de an

Încet, sfîrşitului de veac se-adună
Strivita cale prinsă în amiază,
Şi-ntru-nceput puterii se-mpreună,
Uscată-n umbra arsă de o rază.

Prohod de veac pe umbre mă asaltă
Şi-mi pun pe cap coroana din secure,
Şi urcă scara patima înaltă,
Dintre copaci furîndu-mi o pădure.

Înalte zări, înaltă dănţuire
Pe rug încins de frunze căzătoare,
Într-un sfîrşit de an e o iubire
Ivită vag, mereu înălţătoare.

Într-un sfîrşit de an e o iubire
În care fiinţa mea e-nălţătoare.

Fără timp

Timp nu am deloc,
Totul e un joc
Iar eu ard în foc.

Se sfîrşeşte-n mal
Val plîngînd, pe val,
Alburi de voal.

Pravile se zbat
Zborului uitat,
Veşnic zbuciumat.

Focul arde-n lemn,
Umbră de îndemn
Rostuit solemn.

Păsuiri de dor
Trag mereu în zbor
Muchea de topor.

Urmele iau foc
Şi se prind în joc,
Măsluind un troc.

Fără drept

Noi n-avem dreptul să ne mai iubim
Şi n-avem dreptul să ne ştim aproape,
Avem doar timpul să ne pribegim
Pe apele lunatice de noapte.

Noi n-avem dreptul să ne mai cunoaştem
Şi n-avem drept în noi să ne simţim,
Avem numai trecutul să-l străbatem
Prin apele din lacrimi ce privim.

Noi n-avem dreptul să ne dăm nici mîna
Şi n-avem dreptul să ne ştim în gînd,
Avem doar haos să strivim lumina
În ochii ce privesc în gol, arzînd.

Noi n-avem dreptul să ne mai iubim
Şi n-avem dreptul unor orişicine,
Avem doar timpul să ne pribegim,
Ascunşi fiind mereu printre ruine.

Nisip de cetate

lui Amza Pellea

Jos la poalele cetăţii
Pietrele se-adună-ncet;
Toate trec necesităţii
De-a fi semnul de regret.

Cad încet sihastre turle
Şi coloanele se pierd;
Numai vîntul să le urle
Timpului ce îl dezmierd.

Peste milenara-i poartă,
Podul apelor e rupt;
Toate trec deplin în soartă
Şi se zbat pe dedesupt!

Cad încet la poale pietre
Şi se-adună într-un nimb.
Rămînînd o veche zestre
Ca un semn de ultim schimb.

Mister în pas

Cîte n-ar fi de n-ai pleca vreodată,
De n-ai rămîne tainic pribegire,
Te-aş căuta pe calea spulberată
A celei vechi, rostite, împlinire.
Te-aş lua din cer
În pas stingher,
Şi m-aş robi,
Şi te-aş iubi.

De n-ai pleca în fiecare clipă
Înlăcrimând chemarea sîngerîndă,
Te-aş aduna pe calea de risipă
A celei vechi, rostite, stea flămîndă.
Te-aş lua din cer
Plin de mister,
Să-mi fii aş fi,
Şi te-aş iubi.

De-ai sta puţin în palma fulgerată
Şi nu mi-ai răstigni voit privirea,
Te-aş aduna pe calea mea uitată
Din tot mai veche, plînsă, amintirea.
Te-aş lua din cer
În pas de ger,
Şi te-aş robi,
Şi m-ai iubi.

Te iau din foc
În zbor, în joc.
Şi te iubesc,
Şi mă găsesc.

Festina Lentae

Încet, încet, plutesc în ape stele
Şi curg încet, încet şi monoton,
Şi vin încet la ţărmuri să se spele
Fugind apoi, încet, spre Orion.

Încet, încet, se scurg în nemurire
Cu ochi de foc, încet, încet, privind,
Şi vin încet la ţărmuri cu iubire,
Fugind apoi; încet în ţărm pierind.

Încet, încet, umbresc o piatră seacă,
Păşind încet în drumul lor firesc,
Dar pleacă-ncet încetului ce pleacă
Şi-ncet, tîrziu, în cer, se nemuresc.

Retragere

Azi, tot ce ştii tu despre mine
E doar atît cît îţi convine,
Sub gînd perfid de răzbunare,
Sunt doar un semn de întrebare.

Găsind un rost în rătăcire
Tu arzi mocnind şi-n amintire,
Legînd speranţa tuturora
De-un ceas ce tot încurcă ora.

Prin vis crescînd şi renăscînd,
Eu port acelaşi tainic gînd,
Să mă prefac, să înţeleg,
Şi de trecut să mă tot leg.

Nepăsuit de existenţă,
Am absentat fără frecvenţă,
Şi-am existat în nemişcare,
Prăvalnic, taină călătoare.

Sub haina modei demodate
Credinţe-am strîns nenumărate,
Şi-am înţeles că, din eroare
Am tras cu ochiul către soare.

Şi-am numărat cu pas rebel,
Un el şi-o ea. Perfect drapel.
Şi a rămas doar nu, ori da,
Peste un prag ce va-ngheţa.

Am fost un trăsnet fără moarte
Ducînd lumini spre mai departe,
Dar am rămas fatalitate
Şi dor, mereu, de libertate!

Azi, doar atît ştii despre mine
Şi crezi că totul îţi convine,
Dar totuşi sunt, din întîmplare,
Un mare semn de întrebare.

Un pas

Pas cu pas se duce,
Altul e răscruce.
Clipa de-mplinire
Plînge în neştire,
Şi răsare iar
Umbră de hoinar.

Şi încet înceată
Vorba-ncătuşată.
Mai rămîne-n urmă,
Umbra ce se curmă:
Rost adolescent
Pus ca un accent.

Nici nu se mai ştie,
Prin copilărie,
Cum încet se duce
Pas cu pas spre cruce,
Şi-i mereu în cer
Umblet de mister.

Pas de pas tîrziu
Vine-ntr-un sicriu.
Ca un paşnic semn
Răstignit în lemn.

Optsprezece...

Am optsprezece ani bătuţi pe-o viaţă
De-o muche roasă-n taină de cuţit,
De cînd tot caut, dis de dimineaţă,
Să-mi rostuiesc un drum spre infinit.

În zborul alb al vîntului de iarnă
Mă tot îngîn cu plînse amintiri,
Cînd stelele covor vor să aştearnă
Înnobilînd speranţe şi iubiri.

Am optsprezece ani bătuţi pe-o viaţă
De-o muche roasă-n taină de cuţit,
De cînd mă-ndemn, în zori de dimineaţă
Să-mi definesc un rost prin infinit.

Am optsprezece ani bătuţi pe-o viaţă,
Şi-i timp de rost şi-o altă dimineaţă.

Ploaia

Răstigniri de stele mîngîie pămîntul,
Şoaptele adună frunze verzi de iarnă,
Nu mai e putere, a rămas înfrîntul
Alb şi marmoreic tainele să cearnă.

Molcome izvoare cad în ispăşire
Prăbuşiri se-neacă pline de război,
Zborul se-ntregeşte plin de-nrîurire
Sfărmînd trecutul şi lovind în noi.

Picături de clipă bat în ochi privirea,
Obosit e cerul prins pe Carul Mare,
S-a-nvelit nădejdii colindînd iubirea
La apusuri albe pline de chemare.

Lucitoare unde plămădesc pustiuri,
Susur de izvoare bat încet la porţi,
Numai orologii vor pîndi tîrziuri
Către împlinirea uzurpată-n sorţi.

Oglindiri de spadă taie nodu-n două,
Praguri de izbîndă urlă în nefire,
Picături de sînge, picături de rouă
Se prefac în lacrimi plînse de-o privire.

Vin scîntei la țărmuri pline de-nsetare,
Vin, şi vin, şi pleacă nevăzut de-ncet,
Ruguri călătoare se aprind în soare
Învrăjbindu-mi ploaia fără de regret.

Justiţie morală

Deşi întreaga lume-i împărţită
Se dă greşelii un imens temei,
Orice idee pare potrivită
Cînd poate fi-nsuşită de lachei.

Dintr-un nimic ne pomenim în crize,
Istoria e pusă peste toate,
Chiar şi în sporturi se mai fac devize
Pentru puteri ce au mereu dreptate.

În simţul tuturor e răzvrătire
Cînd toate-s pregătite din culise,
Dar lumea totuşi crede-n împlinire
Bătînd acelaşi drum ca şi Ulise.

Toţi foştii cavaleri sînt astăzi slugă
Şi s-au vîndut sintagmelor servide
Degeaba înălţa-se-vor în rugă,
Arenele de luptă sînt aride.

Chiar dacă legea se mai vrea supremă
Minciuna are dreptul absolut,
În ochii tuturor e o dilemă,
Procesul e un teatru surdo-mut.

Iubire

Se iubesc cu mugurii de gheaţă
Poduri de pervaz înzăpezit,
Pribegind în apele de ceaţă,
Ispitite de un frig cinstit.

Şi cu sfinte mîini incinerate
Pun corole-n ruguri de hotar,
Tot tînjind o sacră libertate
Peste hotărîtul minutar.

Fulgi de timp îşi fîlfîie aripa,
Zborul arde-n ţurţurii ce plîng,
Căută cu ochii lor risipa
Vadului ce noaptea o înfrîng.

Ultima strivire de fereastră,
Ninge cu scîntei în prag de cer,
Colindînd o lacrimă albastră
Oglindită-n visul efemer.

Şi-n amurgul rece de cleştar,
Zorii vin încet şi dau în pîrg,
Izgoniţi spre soare de Icar,
Dintr-al aripii topite tîrg.

Primele colibe ale nopţii
Împrejurul viselor se strîng,
Şi trozneşte lemnul vechi al porţii,
Amintindu-şi iernile din crîng.

Addenda

Oprelişte stingheră se aduce
Pe plînsul împlinirii de cîndva
Punînd un nume care mă purta
Pe umbra unui om cu chip de cruce.

Şi pavăză firească în chirie
Adulmecă miresmele de nori,
Din primii paşi pînă la primii zori,
Înduplecat pe-o fulgerare vie.

Orizontal pe muchia obştească
În fuga-n care toate se pătrund,
Întrebătoare orele se-ascund
Pe-o neştiută zodie firească.

Atîtea semne

Atîtea semne peste literele lumii
Ce ţi se pot necunoscut rosti,
Dar literele numai cuvinte pot îngemăna
şi într-o ordine firească.
Bietele litere, atît de necunoscute,
n-au voie într-o ordine obscură,
ci numai pier
de nu se înşiruiesc firesc.

Iar semnele se pun pe orişiunde,
Nu au nici o valoare, uneori.
Te poţi uita pe ele fără să le iei în seamă
trecînd şi revenind la ele
şi într-atîta libertate.

Doar literele, bietele litere
n-au voie şi nici vrere,
au numai ordinea impusă
de celelalte.

Pe cînd atîtea semne se adună,
întruchipate într-un gînd,
intrînd uneori printre litere.
Dar cad adeseori şi de atîtea ori
încît nu ajung literă.

Atîtea altele mai sunt,
dar literele sînt deplin condamnate
să se adune numai în lege
spre a fi cunoscute.

Atîta condamnare în necunoştinţă
Cu atît cît sunt cunoscute fiecare.

Bietele litere!
Fericitele semne!

Dar vai, e mult mai rău!

Bietele litere!

Drumul

Ceasul drumului se bate
În secunda mea ştrengară,
Şi porneşte mai departe,
Înăuntru şi afară.

Şi cu traista-n băţ de gînduri
Plec şi eu la drum cu dînsul.
În afară sînt doar vînturi,
Înlăuntru e doar plînsul.

Peste nici un ceas de vreme,
Un moşneag ce-i dau bineţe
Îmi răspunde despre semne,
Privind crestele semeţe.

Şi vorbind de dimineaţă,
Urcă şoapta şi-o coboară,
Povestind, încet, de viaţă
Şi de zboruri ce-l purtară.

-“Iar de pui picioru-n apă,
Cată piatra ce trosneşte
Şi cu ea în apă sapă,
Şi-ai să vezi că putrezeşte.

Şi-apoi caută-n lumină
Întunericul uitării,
Să-ţi baţi ziua, de-i senină
Ca pe-un prag al întrebării.

Caută urcînd spre stele
Steaua care te veghează,
Şi coboară printre ele
Despărţit fiind de-o rază.

Dar cu ochii priveghează
Tot ce ai şi-n sus, şi-n vale,
Despărţite-s de o rază,
De-un hotar şi de o cale.

Numai urma de e-n ceaţă
Ia-o-ncet, s-ajungi în grabă,
Pune pas cu pas pe viaţă
Ca să vezi că ai şi treabă.

Dar, la drum. Aşa, drumeţe,
Caută colindul firii,
Să-nţelegi că-ţi dau bineţe
Şi furtunile iubirii.

Şi o ia din rădăcină,
Dinspre cer înspre pămînturi,
De cobori, nu vezi lumină,
Sus, bat nori de ploaie-n vînturi.

Dar aruncă-te-n durere,
Ca s-ajungi să plîngi cu soare,
Să-nţelegi că prin putere
Infinit de pas te doare.

Hai, la drum, aceasta-i calea!
Hai să urci, destul cu plînsul!
Nu căta îndepărtarea,
Şoapta nopţii-i necuprinsul.

Pasul ce îl faci cu pasul
Te departe şi aduce
Peste ce-a porni urmaşul
Să ajungă în răscruce.

De porneşti ajungi pe cale,
De porneşti, ţi-asumi şi riscuri,
Urci în gînduri, urci în vale
Înspre munte vezi doar piscuri.

Lasă calea presărată
Cu victoriile vieţii
Şi le-adună doar o dată
La amiaza dimineţii.

Iar apoi din nou le-nşiră,
Dă-le toate, tuturora,
Ca prin ele cîţi porniră
Să-ţi privească aurora.

Dacă nu, priveşte dealul
Şi porneşte-ncet pe vale,
Pînă unde ţine malul
Şi opreşte-te din cale.”

Cîntec în prag de iarnă

Ninge astă seară, ninge fantomatic,
Unduiri de stele, poli de univers,
Cade-n crucea lumii răcnetul sălbatic,
E-al plînsorii triste într-un paşnic mers.

Cînd se vor întoarce, ca un vis, cocorii,
Într-o toamnă arsă de un vînt stingher,
Răsări-vor stele şi veni-vor norii
Peste-ntîie falduri arse de mister.

Şoapte dinspre toamna ospătării noastre,
Plînsuri de furnică, urcă în pămînt,
Tîrgul se va vinde stelelor albastre
Şi apoi va pune clopote în vînt.

Viforul conspiră trenuri înspre gară,
Buzele de gheaţă apele sărut,
Vin furtuni la ţărmuri întrebînd de vară,
Numai astă noapte e-n necunoscut.

Ninge ochi de taină însetaţi de sînge,
Însetaţi de abur, înveliţi de cer,
Toamna iar se roagă, iernilor se plînge,
Cea dintîi zăpadă cade cînd o cer.

Şoaptă de toamnă

Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri rostesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne cheamă, posibil, cărări.

Pod pe marginea
drumului din ceaţă
scapără licuricii de rouă brumărie
în colivia păsărilor călătoare
pline de învălmăşala drumului.

Picături de trandafiri arşi
de întreaga vară
colindă un colind înzăpezit
în trecutul An nou şi se caută
ca pe un pas al paşilor.

Incinerate flori de frunze picurînd singurătate
ard în orologiul primăriilor
de altădată,
înveşmîntată de atîtea ori
în ordinea anotimpurilor trecătoare.

Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri vestesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne-aşteaptă, posibil, cărări.

Tîrziul An Nou

S-ar putea să treacă păsări călătoare
Înspre nordul arctic, înspre sudul sec,
Anul iarăşi trece fără sărbătoare,
Eu, în deznădejde, clipa o petrec.

Printre datini triste pravile s-or bate,
Între stînca albă jnepeniş arzînd,
Se vor plînge anii cînd se vor socoate
Între ei şăgalnici, între noi plîngînd.

Toate se vor scurge printre ceţi pe cetini
Înspre cerul nopţii, ca un trist cadou,
Vom petrece viaţa printre vechi prieteni,
Neştiind de-acuma cînd e Anul Nou.

Vulturii de munte vor veni agale
Printre lupii iernii, prăduind firesc,
Se vor trece ape tot venind din vale
Peste matca lumii, pe un vad ceresc.

Vor veni tîrziuri printre orologii,
Între ani ce-or bate, tîmplele, cărunţi,
Vor trece-n plutire, nerostit, elogii
Brazilor dînd nume cînd îi fur din munţi.

Numai osîndirea va fi legiuirea
Cea din totdeauna, cea de nicăieri,
Semănînd a iarnă, toată împlinirea
Va fi doar ecoul zilelor de ieri.

S-ar putea să treacă păsări în întoarceri,
Toate se vor şterge, fi-ne-vor cadou,
Vor veni tîrziuri, vor veni petreceri,
Vom fi iarăşi fii Anului cel Nou.

Firesc să cad

Şi vor fi de toate şi firesc să cad
Într-o lucitoare armură de seară,
Paşii mei prădalnici, buciumaţi de vară
Vor clădi apusul pe-nroşitul vad.

Se va scurge-n semne unda cristalină,
Flautul va ninge ace verzi de brad,
Sau va fi nimicul, cum, firesc să cad,
Zace-n bezna sfîntă haos de lumină.

Palme-ncătuşate vor culege urme
Peste sărindarul inimii ce-l prad,
Vor rămîne visuri, cum, firesc să cad,
Oropsită-i toamna zilele să curme.

Ochii din privire vor depune şoapte,
Istovirea-n plînsuri îşi va face vad,
Nu vor fi păcate, doar, firesc să cad
Într-o infinită, călătoare noapte.

Şi vor fi de toate şi firesc să cad
Peste infinituri, peste mai aproape,
Vin înlăcrimate picături din ape
Ce apun în pasul rugului de brad.

Nu va fi nimic. Doar, firesc, să cad

Ultima toamnă

Încă-o frunză moartă mi-a căzut pe gură,
Inima firavă ţine-n ea măsură,
Pasuri susurate toamna înfierbîntă,
Ochii plini de focuri stelelor se-avîntă.

Stelele de pradă au iluzii triste,
Frunzele mărunte mor ca să existe,
Risipindu-mi vise caut altă poartă,
Pasul depărtării are iz de ceartă.

Ordine de ceaţă mă ard în zăpadă,
Frunzele se sfarmă şi-n ochi or să-mi cadă,
Osia de clinchet mă-nfrînge obraznic,
Ceaţa dimineţii e un vis zadarnic.

Cîtă prăbuşire pentru-o înălţare,
Cîtă deznădejde trece în uitare,
Palma mea întinsă frunzele adună,
Anii-şi pierd valoarea tot plătind arvună.

Vor rămîne paşii, vor rămîne zile,
Culcă-te în pace, pace dormi copile,
Vor rămîne toate, frunzele de toamnă
Dorm în adormirea care mă îndeamnă.

Într-o frunză moartă mi-a căzut privirea,
Vîntul soarbe clipa, clipa-i amintirea,
Păsări călătoare de deasupra ţipă,
Ultima mea toamnă, ultima ta clipă.

Pentru trecut. Tatălui meu

Ca un copil ingrat îţi spun părinte,
Deşi, ar fi mai bine să nu-ţi spun,
Tu cauţi mereu scuze prin cuvinte
Şi-mi aminteşti din toate doar ce-i bun.
Prea greu mi-a fost doar cînd eram mai mic
Cu lacrima-n ţărîna însetată,
Acum, că mi-ai rămas, din tot, nimic,
Te chem numai pe numele tau, tată!

Rătăcitor pe-un drum de căi răzleţe
Ai pus un nume peste al meu chip,
Şi-ntr-un contur cu amintiri semeţe
Ai zugrăvit castelul de nisip.
Te-a căutat o lacrimă-n cădere
Şi-o mînă de copil te-a căutat,
Vroiai un fel de searbădă putere
Fară să-l ştii trăind cu-adevărat.

Îţi pare rău, dar s-a sfîrşit cu jocul,
Rămîi mereu un comis-voiajor,
Şi ţi-ai pierdut şi vremea şi norocul,
Eu nu-s stindardul tău biruitor.
Dar cum se trece valul, trece valul,
Tu sapi un mal în malul care sînt,
Dar tot aşa se surpă-n tine malul
Ca pravila strivită în pămînt.

Cîntec de seară

Ionelei

Amurgul sîngerînd se întristează
Pe-ngemănarea paşilor din ceas,
Şi se revarsă într-a stelei rază
În toată dimineaţa ce-a rămas.

În pasul ochilor peste risipă,
Din universul rupt în univers,
O-ntreagă deznădejde se-nfiripă
De n-ar mai fi finalul nostru mers.

Şi-astfel o noapte caldă şi firavă,
Aruncă raze de exil frumos,
Prin marea mea-s de-a pururi o epavă,
Iar tu străbaţi un infinit pe jos.

Din mîngîierea privegherii tale
În ochii mei destinul ţi-ai robit,
Şi ţi-ai clădit de-atîtea ori o cale
Spre visul ce-a rămas de neclintit.

Prin infinitul ce l-am pus la cale,
Ai luat în pază visul călător,
Urcînd mereu, mereu, mereu agale
Rămîi izbînda mea de-nvingător.

Şi în căuşul palmelor, arzîndă,
Pe fruntea mea strîngi trecere prin rost,
Să tot rămîi a zilelor prea blîndă
Cînd noaptea voi fi iarăşi cel ce-am fost.

Dar tot mai faci de paşii tăi risipă
Cînd paşii mei în lacrimi se opresc,
Şi mă culegi din datină o clipă
Ca peste clipe tot să mai trăiesc.

Şi-n taina picăturilor de ploaie
Firesc, nefiind, în lume mă păstrezi,
Ca-n lacrima ce-n ochii mei şiroaie
Să-nving tot eu şi tu să-mi tot cedezi.

Dar tu, fiinţa mea cea mai aproape,
Din palmele firave mă clădeşti,
Şi pe-nserarea zilelor în ape,
Făcînd risipă tot mă mai iubeşti.

Au fost cei dintîi

Au fost cei dintîi
ce-au pătat înaltul cerului
şi-au brăzdat
încătuşarea
norilor.

Au fost cei dintîi
ce-au spart lacătul
apelor
şi-au robit
robia
înălţimilor.

Au fost cei dintîi
ce-au înveninat vînturile
văzduhului
şi au năvălit
tăria
cerurilor.

Au fost cei dintîi,
Munţii.

Pod

Formă de vagă speranţă
ruptă din aripi de val,
Capătul drumului lumii
arde-n orbiri de voal,

Oblăduire de tihnă
secătuită-n pămînt,
Pîinea dă rost de renume
ostentativ în cuvînt.

Lagăr firesc în pierzare,
apele-n valuri se trec,
Marginea mării se rupe,
către izvor o aplec.

Numai puţin printre pietre
apa se-ascunde scurmînd,
Ordinea legii servide
trece prin faptă şi gînd.

Tîrg din obşteasca fîntînă
a preafinalului ger,
Trecerea-n patima nopţii
încă se pierde în cer.

Urmă de formă în spuză
între destin şi abis,
Încă resimt pîrguirea,
tainic, spre rod, ca un vis.

Pod peste drumul de cruce,
foc peste gheaţă de foc,
Marea-n ispite se curmă
între netimp şi noroc.

Lacrima dimineţii

La despletirea apelor vieţii
S-a rupt chiar şi stindardul dimineţii...
Şi-n ruga răvăşirilor de lună
Rămîn enigmele să ne supună,

Iar pe decorul frunzelor sihastre
Se întunecă şi zările albastre.

Plutind spre stele, patima deşartă,
Luminii soarelui îi spune soartă.
Doar infinitul nopţilor apuse
Adună adevăruri suprapuse.

Peste decorul frunzelor strivite
Se simt doar paşi de umbre părăsite.

Deasupra lor lumina lăcrimează
Şi aripii de soare-i zice rază,
Încătuşate-n ziduri crenelate
Umbrele nopţii-s răni cicatrizate.

Zidire

Apropie-te-n margine de lume
Tu, care caţi destin şi întîmplare,
Şi caută-ţi între ruine nume,
În marea amintirii de hotare.

Să îţi aduni întreg de parte sfîntă
Bătut pe muche aspră de cuţit,
Cînd lacrima spre ceruri se avîntă
Din osul tău avid de infinit.

Cu ultima privire-ncărunţită
Tu fă-ţi un loc de zbor şi priveghere,
Să poţi răpi-ntrebarea înjosită
De cei avizi de rang şi de avere.

Şi-n ropotul de murmure încete
Aprinde-te-n firavul tău cuvînt.
Şi culcă-te cu faţa la perete
Ca inima s-o simţi lîngă pămînt.

În urmă să-ţi rămînă numai paşii
Ca de la Lună puşi pînă la Soare,
Să te adune dintre ei urmaşii
Punîndu-ţi nume sacru de eroare.

Şi fiindu-ţi vorba pavăză firească,
Numai atunci să-ţi fie de ajuns,
Te poţi întoarce-n soarta omenească
Zidit între-ntrebare şi răspuns.

Două picături

Îngemănînd trecutul într-o rază
Cu cele două lacrimi pribegite,
Exasperarea doar ne mai păstrează
Pe noi, ca putregaiuri infinite.

Şi-n para focului de lemne arse
Ca două picături de vis, stinghere,
O patimă a cerului se sparse
Şi am rămas striviţi de emisfere.

În urma noastră lunecau pustiuri
Spre taina undelor tot mai fugare,
Iar timpuri sfîşiau în nori tîrziuri
Rănite de-o inversă întîmplare.

Fugeai spre două lacrimi reci şi ude
De-atîtea flăcări stinse în privire,
Şi se plîngea o toamnă că n-aude
Decît de-un prag trecut în amintire.

Plutea pe cer enigma tuturora
Din asprele însemne ale nopţii,
Şi-n miezul clipei se frîngea şi ora
Ca două picături între proporţii.

Şi între libertăţi tot mai abstracte
Din frunzele ucise curgea singe,
Iar mugurii de ceaţă dinspre noapte
Luau, în parte, parte spre a-mi plînge.

Eu doar plîngeam, ori nu, ca orişicine,
Rîzînd de orga vîntului prin ploaie,
Plîngeai destul, destul spre-a-mi aparţine
Simţind cum pribegia mă îndoaie.

Şi a mai fost, îngemănînd trecutul
Cu două lacrimi triste şi-nrobite,
Să ne păstreze-ntregi necunoscutul
Ca pe aceleaşi umbre răstignite.

Un ordin hărăzind o lege-n ape
Se-ntinde neştiut şi pe pămînt,
Doar vulturii mai vin să se adape
Cu aripile arse de avînt.

Unire în munte

Ionelei

Să fim noi doi, în vîrful unui munte,
Să ne-ncălzim la umbra unui foc,
Şi să ne-mbete tragic amănunte
Aduşi de gîndul lumii în mijloc.

S-avem un drum pe negrii colţi de stîncă
Şi ape să ne murmure-mprejur,
Să ne mîngîie unda lor adîncă
Cu picături de cer senin şi pur.

Să fim acolo umbra de pe lună,
Să mîngîiem a lumii depărtări,
Să picure şi fulgere-n furtună
Şi să ne facem drum din întîmplări.

S-avem destinul primelor însemne
Al celor doi ce-ntîii au pornit,
Iubindu-ne la foc firav de lemne
Să trecem pragul fructului oprit.

Să fim noi doi sub norii înălţimii
La umbra pajurei venind spre noi,
În necuprinse clipe a mulţimii
Să ne iubim, sălbatici amîndoi.

Cascadele să tulbure văzduhuri
Şi în ecou să cînte nunta ta,
Să-nchine depărtarea sfinte duhuri,
Colind de dor şi vis de a uita.

Să fim noi doi în vîrful unui munte,
Să ningă peste noi scîntei de cer,
Să ne unească trainic amănunte,
Îngemănaţi în ochi de vis stingher.

Ecou în destin

Cine sînt? Mă-ntreabă-o lume,
Cine sînt? Mă-ntreabă toţi,
Eu răspund şi al meu nume
E mereu furat de hoţi.

Locuit-am prima dată
Cînd potopul mai bătea
Înviind într-o săgeată
Renăscînd în vremea mea.

M-am purtat cu nemurire
Ca să-mi fiu stapîn şi rost
Să trăiesc pentru iubire
În de toate cîte-au fost.

Lacrima, precum se ştie
E izvor de bucurii,
Sînt stăpîn pe veşnicie
Şi mă nasc prin ai mei fii.

Ca să simt îngândurarea
Drumuri bat în sus şi-n jos,
Şi-nţeleg de ce-ntîmplarea
Face fapte cu folos.

Dar mai sînt şi am o soartă
N-am murit şi n-am să mor
Chiar şi moartea-mi este moartă
De iubire îmi e dor.

Pe sub stele, pe sub lună
Sărut frunza de destin,
Caut drumul ce m-adună
Stelelor, plângând, mă-nchin.

Cine sînt? mă-ntreabă-o lume,
Eu răspund c-aici rămîn
Că şi-n marea numai spume
Nu-s nici slugă, nici stăpân.

Privirea inimii

Fruntea ta e azi atît de rece,
Am simţit cu ochii, sărutînd,
Inima ce vrea spre zări să plece
Am văzut-o către cer căzînd.

Inima-mi alunecînd pe ape
Către cer s-ar strecura cîndva,
Cînd veni-vor cerbii să se-adape,
Vor sorbi din amintirea mea.

Toamna are fard de frunze moarte
Peste rugăciune şi blestem,
Toate vin şi toate sînt departe,
Mi-a rămas doar clipa şi mă tem.

Dacă mă mai simţi şi azi aproape,
Îmi îneacă ochii în iubiri,
Am să plec pe-un susur vag de ape
Către noaptea marii împliniri.

Ochii tăi sînt trişti şi poartă lacrimi,
I-am simţit cu vorba mea, trecînd,
Şi-am văzut în cer albastre patimi
Cînd plecam în noapte ca un gînd.

Gura mea de sete-nsîngerată
Se îneacă-n apele de cer,
Noaptea plînge-n ruga disperată
Să-mi rămînă numai în mister.

Dacă poţi să mai priveşti în stele,
Inimii dă-i foc şi iar dă-i foc,
Spulberă iluziile mele
Să rămînă pururi doar un joc.

Şi dă-mi foc şi dă-mi veninul dulce
Din pocalul nopţilor ce-au fost,
Astăzi toamna pleacă să se culce
Într-un alb şi tainic adăpost.

Inima mereu îmi sîngerează,
Tu-mi atinge ochii să-i închid,
Spintecă-mi şi trupul cu o rază,
Eu privirea inimii-mi deschid.

Testament pe umbră

Tristeţe nu mai e şi fiecare
priveşte către cer şi către apă,
Eu sînt în toate doar un oarecare,
atît de trist ca piatra care crapă.

Şi-n urma gîndurilor răstignite
vor fi să fie toate sărbătoare,
Eu mă voi stinge-n tainele cumplite
a umbrii ce în vară dă răcoare.

Şi va urma o vară răstignită
Şi va urma o vară fericită.

Şi va fi umbră şi răcoare
Şi va fi umbra sărbătoare.

Reproş vinovat

Stînd la rădăcina nopţii
sfîrtecat de şoapta palmelor răstignite,
îmi spintecam lacrima ochilor
cu privirile tuturor nevinovaţilor lumii,
ca să pun palmele de foc
deasupra
palmelor de gheaţă
care vor sta deasupra
palmelor de foc
ce ţin în căuşul palmelor lor
palmele arse
şi palmele degerate
ale privirii nevinovaţilor lumii.

Şi doar la rădăcina nopţii
am înţeles că nu doar crimele,
într-un deplin înţeles,
se numesc crime, pentru nevinovaţi.

Numai pentru cei nenevinovaţi
nu se numesc crime.

Ei au un postament de foc,
foc al cerului care lumină
faptele lor nevinovate în vinovăţia lor
deasupra nevinovăţiei nevinovaţilor.

Şi numai pîrîul sîngelui le şterge pe toate.

Şi numai pîrîul lacrimilor le ştie pe toate.

Şi toate se adună la rădăcina nopţii.

Şi toate sînt vinovate de nevinovăţie.

Nervi de toamnă

La dracului! Ce toamnă arsă-n sînge
Ce-nfige sînge şi cuţit în os,
Şi cerul care plînge, plînge, plînge
Cu tot al meu de-a pururea prisos.

Şi frunzele-n arpegiile nopţii
Vibrează-n corzi finalele acorduri,
Şi lacrima în zumzetele morţii
Aşterne noi emoţii peste porturi.

E toamnă sîngerîndă pe cîmpie,
E toamnă înălbită-n munte sus,
Şi dedesupt e omul ce se ştie
Cu mîinile pe crucea lui Iisus.

Şi vîntul care saltă iarăşi valul
Deasupra mării prinse în furtuni,
Şi zbuciumă cu pas de maluri malul
Adulmecat în cer de semiluni.

La dracului! Cu ochiul ei de gîde
Ce sus ridică barda şi-o coboară!
Şi cerul care rîde, rîde, rîde
De tot ce-a fost, de iarnă şi de vară.

E toamnă înnegrită şi pe ape,
E toamnă şi pe stelele ce cad,
Şi dedesupt e omul mai aproape
De cel dintîi şi cel din urmă vad.

Plecare firească

Deasupra noastră cerul înnoptează,
Mă mai veghezi cu-n crez îndepărtat,
Sub mîna caldă fruntea se brăzdează,
Şi cerul, iar, de tine-i luminat.

Şi mă întrebi ce gînduri rătăcesc,
Şi te iubesc! O, nu, nu te iubesc!

În plină noapte cerul se-nfierbîntă
Şi se îneacă în izvoare seci,
Sub noi e cerul care nu cuvîntă
Şi pleacă iar o taină. Şi tu pleci!

Nu te opresc, e drumul tău firesc,
Şi te iubesc! O, nu, nu te iubesc!

Te voi petrece spre întreaga zare,
Spre necuprinse negrele poteci,
În vorba ta e-un dor de depărtare,
Şi pleacă de acum, de ştii că pleci.

De ce mă-ntrebi pe unde rătăcesc,
Doar te iubesc? Dar nu te mai iubesc!

Priveai amurgul serilor de vară,
De-abia venisei cînd puteai să pleci,
Azi vrei să pleci. Hai, pleacă astă seară,
Strivind înrourarea pe poteci.

Aşa e drept, aşa e şi firesc,
Şi te iubesc cum nu te mai iubesc!

Tu ce în gînd porţi cerul spintecat,
Mai faci un pas, mai fac şi eu un pas,
Cum ai plecat! Să-mi spui de ce-ai plecat?
Să fi rămas! De ce să fi rămas?

Să nu mă-ntrebi ce îmi mai e firesc,
Căci te iubesc, dar, nu, nu te iubesc!

Pămînt...

Pămînt de foc, pămînt de vis,
Pămînt - dezastru şi abis,
Strigau în noapte din decor
Piloţii ce plecau spre zbor.

Pămînt de vis, pămînt de dor,
Pămînt – iubirea tuturor,
Strigau în şoapta unui val
Şi marinarii către mal.

Pămînt, pămînt, pămînt, pămînt,
Te-adun din gînduri şi cuvînt,
Te strig cînd clipele mă dor
În noaptea mea şi-a tuturor.

Şi tot mereu, oriunde merg
Pămînt e lacrima ce-o şterg.

Frunză verde depărtare

Frunză verde depărtare
Ai fost cîndva zbuciumare,
Fată fără de hotare.
Apă-mprăştiată, rece,
Haide fată, te-oi petrece,
Cerul trebuie să plece.
Şi ridică acum clipa
Precum umbletul aripa,
Peste fete-i doar risipa.

Frunză verde rătăcire
Ai fost cîndva amintire,
Fată fără împlinire.
Abur rece de-ntîmplare,
Haide fată şi fii tare,
Cerul e doar o eroare.
Şi din noapte te ridică
Să îmi fie mie frică,
Fată mare, fată mică.

Frunză roşie de nucă
Ai fost cîndva dor de ducă,
Fată-n ceruri te aruncă.
Apă-n abur de ursită
Haide fată, fii iubită!
Cerul tot e o ispită.
Cer topit tu înverzeşte,
Să văd clipa omeneşte,
Fată, fată, fericeşte!

Frunză galbenă de sînge
Ai fost cîndva... O, nu plînge,
Fată, lacrima înfrînge.
Apă prinsă-n rădăcină
Haide fată, fă lumină,
Dimineaţa o să vină.
Şi spre noi în ochi ridică
O privire fără frică,
Noaptea-i mare, noaptea-i mică.

Cîntec de nuntă

Cum, demult, cîntam credinţa sfîntă
Am rămas tîrziu la nunta ta,
Şi doar amintirea ta cuvîntă
Despre tot ce n-ai să poţi uita.
Şi tot cerul nopţii se ridică
Pe sinistre genele-i albastre,
Mă priveşti în suflet şi mi-e frică
Şi-au rămas dezastrele sihastre.

Ca un paradox al vechii clipe,
Eu privirea nici nu mi-o privesc,
Şi-au rămas în pribegiri ispite
Pentru-a cugeta un gol firesc.
Tu te roagă frunzii-n rătăcire
Să îmi şteargă lacrima pribeagă,
Am destulă moarte-n amintire,
Moartea şi de nunta ta mă leagă.

Iar tăcerea mea e-o-ntreagă zare
Peste care ochii-ţi odihneşti,
Spumegînd pe-un val de depărtare
Doar instanţele îmi sunt lumeşti.
Înrobit, pe fardurile nopţii,
Vag eu ţi-am rostit o-nchinăciune,
Într-o-nrîurire de proporţii
Nunta ta e-un fel de rugăciune.

Înălţarea zilelor trecute
Mă zdrobesc şi totuşi mă îndeamnă,
Dar o coasă veche tu ascute,
Că-i aşa cum îţi spuneam. E toamnă.
Şi cu mîna-n chip de flăcări pale,
Ochii mei îi arde şi-i închide,
Am venit la ziua nunţii tale,
Ieşi la poartă. Poarta larg deschide.

Ceasurile

Se-aude ceasu-n turn la primărie,
Tu-mi spui că o să plouă prin vecini,
Eu nu-ţi mai spun nimic, de bucurie
că trandafirii toţi sînt plini de spini.

Se-aude, bate ceasul din perete,
Tu-mi spui cum că afară sînt furtuni,
Eu nu mai spun nimic, deşi, pe îndelete,
aş vrea să ne iubim ca doi nebuni.

Cînd toate ceasurile îşi bat ora,
Tu-mi spui că vor mai exista poveşti,
Eu nu-ţi mai spun nimic, căci tuturora
le e cumva necaz că le iubeşti.

Dar ceasurile iar încep să bată
Şi bat ultima oară-n astă zi,
Cînd ceasurile-n ziua cealălaltă
trecutele iubiri vor împlini.

Acum încep şi clopote să bată
dar bat aşa cum nu au mai bătut,
O melodie veche şi uitată.
Şi iarăşi, tot aşa, ca la-nceput.

Concert

Cînta o muzică pe nu ştiu unde
Şi soarele-n furtună se ascunde;
Doar muzica-şi continua parada,
Afară, peste toate, e zăpada.

Cînta o muzică de-nmormîntare
Şi viforul îmi cîntă-n depărtare.
Cînta o muzică pe nu ştiu unde
Şi soarele în viscol se ascunde.

Cînta parcă o muzică de nuntă
Şi iarna tot mai aspru mă înfruntă,
Dar poate nu-i decît concertul vieţii,
Incertul răspicat al dimineţii.

Cîntă o muzică. Şi nu ştiu unde...

Colind de seară

Ionelei

La serata dimineţii noastre,
Să aprindem nopţii lumînări,
Munţii sînt departe-n depărtări
Şi-au rămas doar zările sihastre.

Noaptea ne-a cuprins plini de furtună,
Pe deasupra-i cer, sub noi e cer,
Lerui flori şi dalbe lerui-ler,
Unde ne sînt munţii împreună?

Prinde-te de mîna tremurîndă
Cu o mînă stîngă arsă-n foc,
Şi adună munţii la un loc,
Ca să stăm şi noi cu ei la pîndă.

Sărbătoarea ne-a-nvelit în şoapte,
Vor veni iar zori şi încă zori,
Dalbe lerui-ler şi lerui flori...
Unde ne sînt munţii noştri-n noapte?

Mîna dreaptă, arsă de îngheţuri,
Pune-o peste ochii ce privesc,
Am rămas în noapte să păzesc
Îngînarea mea rămasă-n ceţuri.

Exilarea întîmplării noastre
S-a îngemănat în zori de cer,
Lerui flori şi dalbe lerui-ler,
Unde ne sînt munţii-n zări albastre?

Mîinile în inimă-mi le strînge
Ca în ochii mei să le-mpreuni,
Munţii se îmbracă în furtuni,
Lacrima-mi coboară pînă-n sînge.

Apele ne-au pus gheţari pe frunte,
Au rămas doar umbrele pe cer,
Dalbe flori şi lerui-lerui-ler,
Cine-i hoţul crestelor cărunte?

Au rămas doar munţii,

A rămas furtuna,

Brazii mei, cărunţii,

Mai mîngîie luna.

Au rămas doar munţii,

A trecut furtuna,

Brazii mei, cărunţii,

Tot mîngîie luna.

Şi de va-nvinge...

De va învinge faptul firii,
Prin raţiune va fi greu,
Va ninge-n seara despărţirii
Tot mai uşor şi tot mereu.
Şi-apoi va fi numai furtună
În racla gîndului frumos,
Şi numai lacrima-mpreună
De jos în sus, pe sus, în jos.

Şi de va plînge o furtună
Din cerul umed şi senin,
Veni-vor munţii să ne spună
Că apa ploii e venin.
Iubirea noastră nesfîrşită
Prin calmul meu o s-o sfîrşim,
Ca veşnic să-mi rămîi ispită
Şi-n veşnicii să ne iubim.

Te chem pe viaţă cum pe dată
Ţi-arăt că drumu-i înapoi,
Credinţa mea nestrămutată
Se-mparte în destin, la doi.
Iubesc şi totuşi n-am iubire
Prin gîndul meu copilăresc,
Soldatul moare-n nemurire
Şi eu în moartea lui trăiesc.

Rugăciune la rădăcina stejarului

Cu ochii plini de picături de sînge
şi inima privind spre cer,
mă rog
la frunza stejarului
să-mi acopere sufletul.

Cu gura plină de lacrima privirilor
şi ochii îngemănaţi de cuvinte,
mă închin
la frunza stejarului
să-mi adăpostească inima.

Cu inima înstrăinată de atîta respirare
şi gura zvîcnind în bătaia sîngelui,
mă plec
la rădăcina stejarului
să mă acopere şi să mă adăpostească.

Mă rog, mă închin şi mă plec
la frunza stejarului,
la rădăcina stejarului.

Imposibila iubire

Viaţa ta în mine e o umbră
Ce-o privesc prin geam cu margini mate,
Amintirile prin lume umblă
Pe deasupra nopţilor uitate.

Ce-ar putea acum să mă mai lege
De un nume scris într-o agendă?
Cînd privirea vrea a te-nţelege
Tu îmi ceri şi inima-n arendă.

Nu mai pot să-mi iau acum un nume,
Să fiu eu, iar, trăznetul de vară.
M-a durut. Ştia întreaga lume
Şi îmi eşti teribila povară.

Ţi-am înscris pe viaţa mea adresa
Cu accente de poveste veche,
Şi o recitesc uitînd, adesea,
Că viaţa ta-i fără pereche.

Azi eşti doar o palidă adresă,
Asta-i tot ce ştiu şi a rămas,
Şi-am pierdut iubirea ta. O lesă
Ce-mi era izbînda de pripas.

Şi cum toate-au fost ca o răscruce,
Am visat un zbor spre infinituri,
N-am ştiut că drumul ne va duce
Cum s-a început, către sfîrşituri.

Şi de-mi mai răspunzi la cîte-o şoaptă,
Ştiu că te frămînţi şi-mparţi la trei,
Dar cum gîndul meu nu mai aşteaptă,
Plec tot eu, iar tu să faci ce vrei.

Nostalgie de toamnă

Ieri
călcînd pe decorul de frunze
am văzut o frunză
plutind într-o culoare veştedă.
Privind spre cer
a fost aşa, dintr-odată! Abia acum ştiu,
a venit,
cu ruguri de frunze veştede,
toamna.

Am simţit în inima însîngerată
picurînd pe frunze-mpresurate
în rugăciunile către cer
ale rădăcinilor
din care porniseră.
Am prins în mîini o frunză susurînd
în adierea lină a vîntului,
în infinitul dintre pămînt
şi cer
şi iar pămînt.

Şi am privit prin picătura lacrimei
cocarda ruginie de verde veşted
spintecînd verdele atît de crud
din prima viaţă a ierbii.
Luceau în cer ca într-un rug însetat
urmele mugurilor
ca nişte cruci
ale primăverii şi ale verii
de prin filele calendarului.

Am simţit acum, abia acum,
că venise mai demult
toamna.
Iar murmurul copacilor grei
tremura deasupra mea,
trecînd prin mine
în frunzele pline de trecut.
Venise toamna şi era tîrziu.
Inima plutea pe frunze veştede.
Ochii erau două frunze uscate.
Era însă
toamnă.

Drum

Prin cer bătut de ploi şi vînt
Am colindat o vreme,
Azi, rătăcind pe-acest pămînt
Vin îngeri să mă cheme.

Şi plec adesea capu-n jos,
Nu pot privi spre stele,
A fost şi bine şi frumos
Cînd eram printre ele.

Şi rătăcesc şi mă-nconjor,
Mă clatin plin de patimi,
De cer adesea îmi e dor
Şi-l regăsesc în lacrimi.

Alerg desculţ, omătu-i alb
Şi urma-mi e de singe,
Mă uit în urmă, cad şi rabd,
Doar sufletu-mi mai plînge.

Deasupră-mi bat şi vînt şi ploi,
Deasupră-mi e furtună,
Poveştile se spun în doi
Trăindu-se-mpreună.

Eu spun povestea către cer
Şi ea se pierde-n ape,
Trăind tristeţi, trăind mister,
Departe şi aproape.

Şi se-ntîlnesc pe nu ştiu cînd,
În aburii de noapte,
Adună vorbele din gînd
În rădăcini de şoapte.

Şi se aud prin cer ades
Cum robii se închină,
Eu am rămas şi am ales
Pămînt contra lumină.

Mi-e dor de cer, dar tot rămîn
Să mai colind pămîntul,
Aş tot pleca, dar iar mă-ngîn
Cu trăsnetul şi vîntul.

Dau foc cuvîntului în pumn
Şi-l sting ades cu lacrimi,
Şi-n pulberea arzînd în scrum
Rămîn aceleaşi patimi.

Scrisoare cu ultima fotografie

Priveşte, mama mea, şi tu, iubito
Această ultimă fotografie,
Nici eu nu ştiu pe unde am făcut-o
Nici fotograful, de-l întreb, nu ştie.

Ştiu însă că lumina-i este semnul,
Sau blitzul, dacă vrei, de mortieră,
Ce a ţintit în vreo trei cuie lemnul
La cel dintîi atac spre barieră.

Citiţi la flacăra ce vă-ncălzeşte
Un strigăt scris cu lacrima pribeagă,
Şi parcă un abis se dezveleşte
Şi intră-n el, deodată, lumea-ntreagă.

Priveşte mamă, dacă dor îţi este
Şi mai citeşte, dacă vrei, ce scrie,
Poate aşa va fi, doar o poveste
Şi asta-i ultima fotografie.

Iubita mea, nu-ţi ţine jurămîntul
Dacă va fi să uit să vin acasă,
Să baţi mereu, în lung şi-n lat pămîntul,
Să pot uita durerea ce m-apasă.

Acesta, mamă, este adevărul,
Aşa mi-e scris de sunt în capul listei,
La voi, acasă, e în floare mărul
Şi-aş vrea să stau şi eu pe pragul prispei.

Dar poate o să stea, cîndva, acolo,
Această ultimă fotografie,
Şi am să fiu şi eu, dar mai încolo,
Că nu mai am azi timp spre a-ţi mai scrie.

Şi plec şi las aici, acum, scrisoarea,
Şi-au s-o trimită alţii către tine,
Eu plec să-mbrăţişez îndepărtarea
Pe puntea dezrobirii de suspine.
..................................
Acum, iubită mamă, fii tăcută,
Îmi pare rău, aşa a fost, şi-i scris,
Că doar o schijă roşie şi mută
M-a-nvăluit cu negrul ei abis.

Victorie

Cu fruntea aplecată
şi senină
Îţi dau şi viaţa mea
să ai lumină,

Ridică un topor,
cu sfiiciune,
Şi mi-l aruncă-n cap
ca pe-un tăciune.

Apoi dă-mi ultima iertare
şi mereu
Învinge-mă!

Învinge-mă!

E dreptul tău!

Dînd nume

Iubita mea, nu mai privi spre munte,
El e cuprinsul paşilor în doi,
Doar norii-n rotocoalele cărunte
Privesc fără de milă peste noi.
Din munţi am cumpărat blestemul mării
Ce mă lega de zidul plin de moarte
Şi, ca un semn, pe ceasul depărtării
Am pus mereu speranţele deşarte.

Şi mai rosteşte sacadat poemul
Ce-n litere de sînge a fost scris,
Îmi dă tîrcoale noaptea cu îndemnul
Acelor creste legănînd abis.
Am pribegit în munţi odinioară
Cu apele în susur de văpaie,
Dar cerul peste munte se coboară
Şi roua dimineţii-n ochi şiroaie.

Să nu priveşti spre muntele-n furtună,
Prea multe dintr-odată s-or ivi
Şi-n mine vei fi tu, şi împreună
Ca doi copii dezastrul vom privi.
Tu ai să-mi spui chemarea împlinirii,
Cînd vulturii roti-se-vor sub stele,
Şi din cascade, strana amintirii,
Va legăna-n pădure gînduri grele.

În nimbul crestelor cu capre negre,
Un chip de zeu privirea va veghea,
Şi-n jurămîntul focului din pietre
Ai să rămîi tîrziu, tîrziu, a mea.
Atunci să spui pădurii seculare
Pămînt îmbrăţişat de cer în rugă,
Şi-om fi aproape cît e depărtare
În pasul cerbilor ce dau să fugă.

Împreună

Stai liniştită, încă mai e vreme,
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Mai prinde-mă de mînă, nu te teme,
Sînt lîngă tine şi voi sta aşa.

Ce crezi acum cînd noaptea-i peste viaţă?
Curînd, curînd, în neguri amîndoi,
Din ce în ce se-mbracă totu-n ceaţă,
Nu mai vedem privindu-ne-napoi.

Din ce în ce şi urmele se curmă
În timpul ce-l avem să ne privim,
Dispare-o oră şi rămîne-n urmă,
A doua oară n-o s-o mai trăim.

Atît a fost sau alţii-au vrut să fie,
O clipă doar şi infinit apoi,
Rămîn mereu, precum demult, se ştie,
O umbră a privirii dintre noi.

Eu încă stau sub plopii singuratici
Sub cerul nopţii trist şi nevăzut,
Doar anii mei se zbuciumă sălbatici
În clipa care-a fost şi a trecut.

Stai liniştită, va mai trece vreme,
Aprinde-n amintirea mea un foc,
Şi-ţi aminteşte-n taină, nu te teme,
Din cînd în cînd de umbra unui loc.

Eu, tuturor

Frunză verde de suspin
Ochii mei plîng în venin,
Mă ridic şi mă cobor
Ca o taină de omor,
Printr-o lacrimă pribeagă
Paşii nu mai vor să meargă,
Ca un abisal decor:
Ochii mei şi-ai tuturor.

Rază-a nopţii fără sorţi,
Mă îndeamnă-a lumii porţi,
Aplecat pe-un soare-n jug,
Tot mă doare acest rug.
Printr-un zbor de unduire
Raza lunii-i amintire,
Ca în neînfricatul zbor:
Paşii mei şi-ai tuturor.

Rază-a nopţii de april,
Ochii mei sînt în exil,
Şi se-nchină în destin
Lacrimilor de venin.
Mă închin la raza nopţii
Peste lumea în proporţii,
Rază-a iernilor de frig,
Plin de lacrimi tac şi strig,

Ca-ntr-un abisal decor:
Paşii mei şi-ai tuturor.

Poveste

Pe-acest pămînt cuprins între pămînturi
O lume se coboară şi ridică,
Şi bat mereu, mereu, aceleaşi vînturi
Cu lacrimi de curaj şi zbor de frică.
A tuturor e lacrima pribeagă
Din chipul ce-n pădure pribegeşte,
Dar nimeni nu mai vrea să înţeleagă
Povestea care iar se povesteşte.

Poveste iar şi iarăşi începuturi,
Potopul peste noi iar năvăleşte,
Şi reclădind o arcă sînt un Noe
Ce-n lume cu-nceputul o porneşte.

Într-un neant rănit de marea-n spume
Se-nalţă o sentinţă funerară,
Şi lumea tuturor le pune nume
Ca un blestem şi rugă de fecioară.
Al nimănui rămîne zborul tainic
Ce dintre vechi apusuri răbufneşte,
Şi, ca un rug, poruncitor, năvalnic
Povestea mea din nou se povesteşte.

Poveste iar şi iarăşi începuturi,
Potopul peste noi iar năvăleşte,
Şi reclădind o arcă sînt un Noe
Ce-n lume cu-nceputul o porneşte.

Etern ca o firavă rădăcină
În rădăcini eu tot rămîn o viaţă,
Să caut o povară în lumină
Răpusă de–o tîrzie dimineaţă.
Şi iarăşi, încă-odată, ca-n poveste
Cu coasa veche fînul se coseşte,
O lume se sfîrşeşte fără veste
Şi-n ultima ei vorbă povesteşte.

Poveste iar şi iarăşi începuturi,
Potopul peste noi iar năvăleşte,
Şi reclădind o arcă sînt un Noe
Ce-n lume cu-nceputul o porneşte.

Aşa cum...

Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi în ochii tuturor
parcă ninge cu aripi de ploaie,
în picături de rouă,
cu culori de curcubeu.

Aşa cum am fost
nici nu mai sînt,
şi în vorbele tuturor
suflă un vînt cu pale de foc,
şi aburi de sînge
arzînd în culoarea frunzelor uscate.

Aşa cum am fost
nici că mai pot gîndi,
şi în urechile tuturor
tună cu răcnete disperate,
în ropote de orgă,
Allegro şi Piano.

Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi privirile tuturor
mai plîng în ochii mei,
cu stelele amintirilor
răpuse de amintirea stelelor.

Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi nici nu mai sînt
ci numai priveghez,
cu ochii în vînt
privirile tuturor.

Totuşi sînt
Aşa cum am fost.

Mă numesc

Mă numesc în şoaptă
Cerul rece-al nopţii,
Mă numesc culoare,
Mă împart proporţii.

Mă numesc în taină
Marea rece-a iernii,
Mă numesc albastru,
Mă împart vecernii.

Mă numesc în gînduri
Munte-n apă rece,
Mă numesc izvorul
Îzvorît să sece.

Mă numesc albastru,
Mă numesc culoare,
Mă numesc, ştiu bine
Floare fără floare.

Mă numesc albastru,
Floare fără floare.

Imposibilul nume

Paloare de lumină sfîşiată
Eu te cuprind la fel de neclintit,
Şi îmi rămîi ispita minunată
Ce niciodată nu m-a ispitit.

Cînd ţi-am atins, în mînă, mîna caldă,
Tăişul ochilor tu l-ai înfipt,
Şi-nţelegînd o noapte pururi albă,
Tu ai ţipat iar eu n-am auzit.

Ai răvăşit o clipă anonimă
Cu ochii ca un soare-n asfinţit,
Şi clipa a rămas ultima crimă
Ce te-a vîndut pe-un soare răsărit.

Şi te-a furat ca şi pe orişicine
O lungă depărtare între noi,
Şi cum rămas-ai singură cu tine,
Eu am aprins o flacără de-apoi.

Şi va fi noapte, stele m-or cuprinde,
Tu ai să ţipi de parcă am s-aud,
Comercianţii amintiri vor vinde
Şi vînturi reci vor bate dinspre sud.

Tu vei păstra uitată amintirea
Şi ai să plîngi cîndva din cînd în cînd,
În lună oglindindu-ţi lung privirea,
O toamnă îţi va fi al nopţii gînd.

Paloare sfîşiată de lumină,
Eu îţi cuprind un nume ispăşit,
Şi noaptea de-al meu nume se anină
Cu numele ce nici nu l-am rostit.

Plecînd, ţi-am prins în mîini o mînă rece,
Şi ochii i-ai închis în semn de rugi
Ca să-ţi înalţi îndemnul spre o lege
Ce am slujit-o în plăceri ca slugi.

Şi ca un stil retoric de speranţă
Chiar ochii mei o clipă s-au închis,
Ca să învingi a lumii cutezanţă,
Ca să învigă prea frumosul vis.

Sărutul tău a fost un bulb de gheaţă
Ce s-a înfipt în suflet şi în gînd,
Şi mi-au rămas privirile în ceaţă
Simţindu-ţi chiar şi inima plîngînd.

Adio, tu mi-ai spus cu vocea stinsă,
Adio, eu ţi-am spus şi am plecat,
Cu inima de viaţa-n veci pătrunsă
Şi de al nopţii neştiut păcat.

Rug fără lege

Noi ce-am jurat pe-un rug de iarbă verde
Şi conspirăm pe ultimul egal,
Jurăm eternităţii că se pierde
În cel dintîi şi-n ultimul total.

Legalizînd pe ape-nstrăinarea
Pornim spre infinit din doi în doi,
Iar cînd vom fi sfîrşit şi depărtarea
Ne vom lega de clipa de apoi.

Rebeli fiind, pe-un spic de mărăcine,
Ne vom tîrî uitatele poveri,
Ca tot ceea ce azi ne aparţine
Să fie taina nopţilor de ieri.

Desculţi, prin frunza galbenă, uscată,
Vom răvăşi doar zori de dimineţi,
Şi într-un zbor de clipă renegată
Ne vor zdrobi noiane de peceţi.

Iar ceasul cînd o fi să bată ora,
Noi vom jura pe apa şi pe flori,
Şi-n ochii noştri şi ai tuturora
Se vor ascunde stelele în nori.

Tot noi ce-am cunoscut şi neştiinţa
Fiind păcatul lumii blestemat,
Vom despica în două biruinţa
Ca pe un val la maluri îngheţat.

Şi astfel jurămîntul fără lege
Pe suflet ne-a sădit un legămînt,
Şi lumii ce-am clădit-o îi sînt rege
Iar tu regina mea cu nume sfînt.

Cînt hoinar

Sînt un hoinar rătăcitor,
Munţii-i iubesc, de ei mi-e dor.
La ceas tîrziu plutesc în zări
Mă cheamă-un dor de depărtări.

Şi n-am nimic, nimic al meu,
Înaltu-mi e eternul zeu,
Îmi este sfînt tot ce-i mai greu
Şi hoinăresc, hoinar mereu.

Sînt un drumeţ, rătăcitor,
Către înaltul norilor,
În zori de zi eu plec spre zări,
Mă cheamă-un dor de depărtări.

Şi unde-n cer ameţitor
Plutesc vulturi în zborul lor,
Acolo sînt dacă ţi-e dor,
Iubito, gînd biruitor.

Sînt un hoinar precum mă ştii
Şi rătăcesc spre zări pustii,
Şi dacă-n noapte mă veghezi,
Haide şi tu şi ai să vezi.

Povestea care, ţi-am mai spus,
Ai s-o trăieşti pe creste sus,
Vei vedea soarele-n apus
O umbră-a crucii lui Iisus.

Cîntec hoinar

Ca să fiu mai lîngă tine,
I-am zis drumului: Grăbeşte!
Şi-am înfipt un cui în mine
Ca să văd cum înroşeşte.
Şi să-ţi fiu apropiat
Le-am spus apelor: Uscat!
Şi-am pornit pe nori de fum,
Tot pe drum, pe drum, pe drum.

Ca să fiu mai lîngă tine
Le-am zis apelor: Vreau focul!
Şi-am înfipt ursita-n mine
Ca să-mi ştiu deplin norocul.
Şi să fiu aşa cum sînt
Cerului i-am zis: Pămînt!
Şi-am plecat ca şi acum
Tot pe drum, pe drum, pe drum.

Minţita iubire

De crezi încă visul iernatic
În palmă rămîi unduire,
Eu însă-ţi închin emblematic
Această minţită iubire.

Te-ai năpustit ca şi o fiară
Şi m-ai robit cu vis cu tot.
Cînd m-ai schimbat din piatră-n ceară
Ai şi plecat, plecînd, socot.

Şi ai plecat fără cuvinte,
Nici umbra nu ţi-o mai zăresc,
Şi-am invaţat că vorba minte
Şi-aş vrea uitînd să te iubesc.

A fost minciună sau iubire
Ori născociri din gînduri aspre?
Ai fost, ce-ai fost? Şi-n amintire
Îţi numeri visele-n dezastre.

Spui vorbe multe, vorbe bune,
Te înfloreşti şi desfrunzeşti,
Dar abia chipul mării spune
Dezastrul care-l pribegeşti.

Tu joci în carţile-mi pe faţă
Şuviţa de nisip în valuri,
Şi ploi de maluri şi de gheaţă
Se înfăşoară-ncet pe maluri.

Rămîi, cea-i fost, şi azi esti urmă
Al toamnei vis de începuturi,
Iar faptele ce-n suflet scurmă
Sunt uragane, nu doar vînturi.

Apoi de te arunci în luptă
Luptînd cu ploaia de confuzii,
Ai să-nţelegi privirea ruptă
În veşnicia cu iluzii.

A fost minciună sau iubire
Ori născociri din gînduri aspre,
Ai fost ce-ai fost! Şi-n amintire
Îţi numeri visele-n dezastre.

Te-ai năpustit ca şi o fiară
Şi m-ai robit cu vis cu tot.
Cînd m-ai schimbat din piatră-n ceară
Ai şi plecat, plecînd, socot.

Şi ai plecat fără cuvinte,
Nici umbra nu ţi-o mai zăresc,
Am invaţat că vorba minte
Şi-aş vrea uitînd să te iubesc.

Maria

Şi bate ceasul, plec de-acum
Şi plec mereu pe-acelaşi drum,
E drumul meu pe care-l am
De cînd prin stele rătăceam.
Te-ai aşezat cu gînd senin
În visul meu de toamnă plin.
E toamnă, trebuie să pleci,
Maria mea, am ochii reci.

Şi ochii-ţi sînt la fel de reci,
Cu ochii-n lacrimi mă petreci,
Eu plec, dar unde nici nu ştiu,
Iar de-am să vin va fi tîrziu.
Cu şoapta-nceată îmi vorbesti,
Îmi spui că tot mă mai iubeşti,
Eu tac, rămîn cu a tăcea,
Adio deci, Maria mea.

Adio dar, şi sec şi crud,
Nici nu mai văd, nici nu aud,
E-un gol imens, pămînt şi cer,
Nimic nu-ţi dau, nimic nu-ţi cer.
Şi iar o iau de la-nceput,
Nici ochii nu ţi-i mai sărut,
Doar mîna ta, Maria mea...
Ai fost a vieţii mele stea!

Maria, plec, nu mă uita,
Rămîi pustie-n lumea ta,
Plecând la drum doar tu-mi ramîi,
Cu chipul tău mă mai mîngîi.

Poetul întristat

Cum nimeni nu-i mai poartă hram de soartă,
Adesea îmbrîncit şi alungat,
În calea lui înalţă-o nouă artă
Poetul, fiind mereu însingurat.

Prea mulţi se cred că îl cunosc prea bine,
Vorbesc atîtea, multe, neştiind,
Dar printre vorbe aspre şi puţine
Poetul e un veşnic suferind.

Cînd alţii noaptea albă-n gînduri cată
Şi se pretind mai sus şi mult mai sus,
Poetul, cu o viaţă întristată,
Se încălzeşte-n soarele apus.

Rupînd din viaţa sa propria viaţă,
Enigma-i o citeşti în soarta ta,
Şi bate drumuri prin noroi şi ceaţă,
Nu vrea să ştie gîndul a-şi uita.

Idilele sînt nopţile-i de taină
În care a visat şi-a tot sperat,
Dar îmbrăcat într-a vegherii haină
De-a pururi a rămas însingurat.

Poetul e un nume-al amintirii
Doar peste vreme nume el avînd,
Pătînd sintagma rece-a împlinirii
Cu ochii care rîd ades plîngînd.

Şi nu mai sînt reproşuri în condiţii
Cînd zorii vin o nouă zi grăbind,
Doar tîmplele-i arzînde-n repetiţii
Mai bucură poetul suferind.

Nici roua bucuriei n-o mai ştie
Ades nemaifiind, ades pălind,
Aprinde-un foc meschin ca o mîndrie
Şi-n timp ades el moare suferind.