Două picături

Îngemănînd trecutul într-o rază
Cu cele două lacrimi pribegite,
Exasperarea doar ne mai păstrează
Pe noi, ca putregaiuri infinite.

Şi-n para focului de lemne arse
Ca două picături de vis, stinghere,
O patimă a cerului se sparse
Şi am rămas striviţi de emisfere.

În urma noastră lunecau pustiuri
Spre taina undelor tot mai fugare,
Iar timpuri sfîşiau în nori tîrziuri
Rănite de-o inversă întîmplare.

Fugeai spre două lacrimi reci şi ude
De-atîtea flăcări stinse în privire,
Şi se plîngea o toamnă că n-aude
Decît de-un prag trecut în amintire.

Plutea pe cer enigma tuturora
Din asprele însemne ale nopţii,
Şi-n miezul clipei se frîngea şi ora
Ca două picături între proporţii.

Şi între libertăţi tot mai abstracte
Din frunzele ucise curgea singe,
Iar mugurii de ceaţă dinspre noapte
Luau, în parte, parte spre a-mi plînge.

Eu doar plîngeam, ori nu, ca orişicine,
Rîzînd de orga vîntului prin ploaie,
Plîngeai destul, destul spre-a-mi aparţine
Simţind cum pribegia mă îndoaie.

Şi a mai fost, îngemănînd trecutul
Cu două lacrimi triste şi-nrobite,
Să ne păstreze-ntregi necunoscutul
Ca pe aceleaşi umbre răstignite.

Un ordin hărăzind o lege-n ape
Se-ntinde neştiut şi pe pămînt,
Doar vulturii mai vin să se adape
Cu aripile arse de avînt.

Unire în munte

Ionelei

Să fim noi doi, în vîrful unui munte,
Să ne-ncălzim la umbra unui foc,
Şi să ne-mbete tragic amănunte
Aduşi de gîndul lumii în mijloc.

S-avem un drum pe negrii colţi de stîncă
Şi ape să ne murmure-mprejur,
Să ne mîngîie unda lor adîncă
Cu picături de cer senin şi pur.

Să fim acolo umbra de pe lună,
Să mîngîiem a lumii depărtări,
Să picure şi fulgere-n furtună
Şi să ne facem drum din întîmplări.

S-avem destinul primelor însemne
Al celor doi ce-ntîii au pornit,
Iubindu-ne la foc firav de lemne
Să trecem pragul fructului oprit.

Să fim noi doi sub norii înălţimii
La umbra pajurei venind spre noi,
În necuprinse clipe a mulţimii
Să ne iubim, sălbatici amîndoi.

Cascadele să tulbure văzduhuri
Şi în ecou să cînte nunta ta,
Să-nchine depărtarea sfinte duhuri,
Colind de dor şi vis de a uita.

Să fim noi doi în vîrful unui munte,
Să ningă peste noi scîntei de cer,
Să ne unească trainic amănunte,
Îngemănaţi în ochi de vis stingher.

Ecou în destin

Cine sînt? Mă-ntreabă-o lume,
Cine sînt? Mă-ntreabă toţi,
Eu răspund şi al meu nume
E mereu furat de hoţi.

Locuit-am prima dată
Cînd potopul mai bătea
Înviind într-o săgeată
Renăscînd în vremea mea.

M-am purtat cu nemurire
Ca să-mi fiu stapîn şi rost
Să trăiesc pentru iubire
În de toate cîte-au fost.

Lacrima, precum se ştie
E izvor de bucurii,
Sînt stăpîn pe veşnicie
Şi mă nasc prin ai mei fii.

Ca să simt îngândurarea
Drumuri bat în sus şi-n jos,
Şi-nţeleg de ce-ntîmplarea
Face fapte cu folos.

Dar mai sînt şi am o soartă
N-am murit şi n-am să mor
Chiar şi moartea-mi este moartă
De iubire îmi e dor.

Pe sub stele, pe sub lună
Sărut frunza de destin,
Caut drumul ce m-adună
Stelelor, plângând, mă-nchin.

Cine sînt? mă-ntreabă-o lume,
Eu răspund c-aici rămîn
Că şi-n marea numai spume
Nu-s nici slugă, nici stăpân.

Privirea inimii

Fruntea ta e azi atît de rece,
Am simţit cu ochii, sărutînd,
Inima ce vrea spre zări să plece
Am văzut-o către cer căzînd.

Inima-mi alunecînd pe ape
Către cer s-ar strecura cîndva,
Cînd veni-vor cerbii să se-adape,
Vor sorbi din amintirea mea.

Toamna are fard de frunze moarte
Peste rugăciune şi blestem,
Toate vin şi toate sînt departe,
Mi-a rămas doar clipa şi mă tem.

Dacă mă mai simţi şi azi aproape,
Îmi îneacă ochii în iubiri,
Am să plec pe-un susur vag de ape
Către noaptea marii împliniri.

Ochii tăi sînt trişti şi poartă lacrimi,
I-am simţit cu vorba mea, trecînd,
Şi-am văzut în cer albastre patimi
Cînd plecam în noapte ca un gînd.

Gura mea de sete-nsîngerată
Se îneacă-n apele de cer,
Noaptea plînge-n ruga disperată
Să-mi rămînă numai în mister.

Dacă poţi să mai priveşti în stele,
Inimii dă-i foc şi iar dă-i foc,
Spulberă iluziile mele
Să rămînă pururi doar un joc.

Şi dă-mi foc şi dă-mi veninul dulce
Din pocalul nopţilor ce-au fost,
Astăzi toamna pleacă să se culce
Într-un alb şi tainic adăpost.

Inima mereu îmi sîngerează,
Tu-mi atinge ochii să-i închid,
Spintecă-mi şi trupul cu o rază,
Eu privirea inimii-mi deschid.

Testament pe umbră

Tristeţe nu mai e şi fiecare
priveşte către cer şi către apă,
Eu sînt în toate doar un oarecare,
atît de trist ca piatra care crapă.

Şi-n urma gîndurilor răstignite
vor fi să fie toate sărbătoare,
Eu mă voi stinge-n tainele cumplite
a umbrii ce în vară dă răcoare.

Şi va urma o vară răstignită
Şi va urma o vară fericită.

Şi va fi umbră şi răcoare
Şi va fi umbra sărbătoare.

Reproş vinovat

Stînd la rădăcina nopţii
sfîrtecat de şoapta palmelor răstignite,
îmi spintecam lacrima ochilor
cu privirile tuturor nevinovaţilor lumii,
ca să pun palmele de foc
deasupra
palmelor de gheaţă
care vor sta deasupra
palmelor de foc
ce ţin în căuşul palmelor lor
palmele arse
şi palmele degerate
ale privirii nevinovaţilor lumii.

Şi doar la rădăcina nopţii
am înţeles că nu doar crimele,
într-un deplin înţeles,
se numesc crime, pentru nevinovaţi.

Numai pentru cei nenevinovaţi
nu se numesc crime.

Ei au un postament de foc,
foc al cerului care lumină
faptele lor nevinovate în vinovăţia lor
deasupra nevinovăţiei nevinovaţilor.

Şi numai pîrîul sîngelui le şterge pe toate.

Şi numai pîrîul lacrimilor le ştie pe toate.

Şi toate se adună la rădăcina nopţii.

Şi toate sînt vinovate de nevinovăţie.

Nervi de toamnă

La dracului! Ce toamnă arsă-n sînge
Ce-nfige sînge şi cuţit în os,
Şi cerul care plînge, plînge, plînge
Cu tot al meu de-a pururea prisos.

Şi frunzele-n arpegiile nopţii
Vibrează-n corzi finalele acorduri,
Şi lacrima în zumzetele morţii
Aşterne noi emoţii peste porturi.

E toamnă sîngerîndă pe cîmpie,
E toamnă înălbită-n munte sus,
Şi dedesupt e omul ce se ştie
Cu mîinile pe crucea lui Iisus.

Şi vîntul care saltă iarăşi valul
Deasupra mării prinse în furtuni,
Şi zbuciumă cu pas de maluri malul
Adulmecat în cer de semiluni.

La dracului! Cu ochiul ei de gîde
Ce sus ridică barda şi-o coboară!
Şi cerul care rîde, rîde, rîde
De tot ce-a fost, de iarnă şi de vară.

E toamnă înnegrită şi pe ape,
E toamnă şi pe stelele ce cad,
Şi dedesupt e omul mai aproape
De cel dintîi şi cel din urmă vad.

Plecare firească

Deasupra noastră cerul înnoptează,
Mă mai veghezi cu-n crez îndepărtat,
Sub mîna caldă fruntea se brăzdează,
Şi cerul, iar, de tine-i luminat.

Şi mă întrebi ce gînduri rătăcesc,
Şi te iubesc! O, nu, nu te iubesc!

În plină noapte cerul se-nfierbîntă
Şi se îneacă în izvoare seci,
Sub noi e cerul care nu cuvîntă
Şi pleacă iar o taină. Şi tu pleci!

Nu te opresc, e drumul tău firesc,
Şi te iubesc! O, nu, nu te iubesc!

Te voi petrece spre întreaga zare,
Spre necuprinse negrele poteci,
În vorba ta e-un dor de depărtare,
Şi pleacă de acum, de ştii că pleci.

De ce mă-ntrebi pe unde rătăcesc,
Doar te iubesc? Dar nu te mai iubesc!

Priveai amurgul serilor de vară,
De-abia venisei cînd puteai să pleci,
Azi vrei să pleci. Hai, pleacă astă seară,
Strivind înrourarea pe poteci.

Aşa e drept, aşa e şi firesc,
Şi te iubesc cum nu te mai iubesc!

Tu ce în gînd porţi cerul spintecat,
Mai faci un pas, mai fac şi eu un pas,
Cum ai plecat! Să-mi spui de ce-ai plecat?
Să fi rămas! De ce să fi rămas?

Să nu mă-ntrebi ce îmi mai e firesc,
Căci te iubesc, dar, nu, nu te iubesc!

Pămînt...

Pămînt de foc, pămînt de vis,
Pămînt - dezastru şi abis,
Strigau în noapte din decor
Piloţii ce plecau spre zbor.

Pămînt de vis, pămînt de dor,
Pămînt – iubirea tuturor,
Strigau în şoapta unui val
Şi marinarii către mal.

Pămînt, pămînt, pămînt, pămînt,
Te-adun din gînduri şi cuvînt,
Te strig cînd clipele mă dor
În noaptea mea şi-a tuturor.

Şi tot mereu, oriunde merg
Pămînt e lacrima ce-o şterg.

Frunză verde depărtare

Frunză verde depărtare
Ai fost cîndva zbuciumare,
Fată fără de hotare.
Apă-mprăştiată, rece,
Haide fată, te-oi petrece,
Cerul trebuie să plece.
Şi ridică acum clipa
Precum umbletul aripa,
Peste fete-i doar risipa.

Frunză verde rătăcire
Ai fost cîndva amintire,
Fată fără împlinire.
Abur rece de-ntîmplare,
Haide fată şi fii tare,
Cerul e doar o eroare.
Şi din noapte te ridică
Să îmi fie mie frică,
Fată mare, fată mică.

Frunză roşie de nucă
Ai fost cîndva dor de ducă,
Fată-n ceruri te aruncă.
Apă-n abur de ursită
Haide fată, fii iubită!
Cerul tot e o ispită.
Cer topit tu înverzeşte,
Să văd clipa omeneşte,
Fată, fată, fericeşte!

Frunză galbenă de sînge
Ai fost cîndva... O, nu plînge,
Fată, lacrima înfrînge.
Apă prinsă-n rădăcină
Haide fată, fă lumină,
Dimineaţa o să vină.
Şi spre noi în ochi ridică
O privire fără frică,
Noaptea-i mare, noaptea-i mică.

Cîntec de nuntă

Cum, demult, cîntam credinţa sfîntă
Am rămas tîrziu la nunta ta,
Şi doar amintirea ta cuvîntă
Despre tot ce n-ai să poţi uita.
Şi tot cerul nopţii se ridică
Pe sinistre genele-i albastre,
Mă priveşti în suflet şi mi-e frică
Şi-au rămas dezastrele sihastre.

Ca un paradox al vechii clipe,
Eu privirea nici nu mi-o privesc,
Şi-au rămas în pribegiri ispite
Pentru-a cugeta un gol firesc.
Tu te roagă frunzii-n rătăcire
Să îmi şteargă lacrima pribeagă,
Am destulă moarte-n amintire,
Moartea şi de nunta ta mă leagă.

Iar tăcerea mea e-o-ntreagă zare
Peste care ochii-ţi odihneşti,
Spumegînd pe-un val de depărtare
Doar instanţele îmi sunt lumeşti.
Înrobit, pe fardurile nopţii,
Vag eu ţi-am rostit o-nchinăciune,
Într-o-nrîurire de proporţii
Nunta ta e-un fel de rugăciune.

Înălţarea zilelor trecute
Mă zdrobesc şi totuşi mă îndeamnă,
Dar o coasă veche tu ascute,
Că-i aşa cum îţi spuneam. E toamnă.
Şi cu mîna-n chip de flăcări pale,
Ochii mei îi arde şi-i închide,
Am venit la ziua nunţii tale,
Ieşi la poartă. Poarta larg deschide.

Ceasurile

Se-aude ceasu-n turn la primărie,
Tu-mi spui că o să plouă prin vecini,
Eu nu-ţi mai spun nimic, de bucurie
că trandafirii toţi sînt plini de spini.

Se-aude, bate ceasul din perete,
Tu-mi spui cum că afară sînt furtuni,
Eu nu mai spun nimic, deşi, pe îndelete,
aş vrea să ne iubim ca doi nebuni.

Cînd toate ceasurile îşi bat ora,
Tu-mi spui că vor mai exista poveşti,
Eu nu-ţi mai spun nimic, căci tuturora
le e cumva necaz că le iubeşti.

Dar ceasurile iar încep să bată
Şi bat ultima oară-n astă zi,
Cînd ceasurile-n ziua cealălaltă
trecutele iubiri vor împlini.

Acum încep şi clopote să bată
dar bat aşa cum nu au mai bătut,
O melodie veche şi uitată.
Şi iarăşi, tot aşa, ca la-nceput.

Concert

Cînta o muzică pe nu ştiu unde
Şi soarele-n furtună se ascunde;
Doar muzica-şi continua parada,
Afară, peste toate, e zăpada.

Cînta o muzică de-nmormîntare
Şi viforul îmi cîntă-n depărtare.
Cînta o muzică pe nu ştiu unde
Şi soarele în viscol se ascunde.

Cînta parcă o muzică de nuntă
Şi iarna tot mai aspru mă înfruntă,
Dar poate nu-i decît concertul vieţii,
Incertul răspicat al dimineţii.

Cîntă o muzică. Şi nu ştiu unde...

Colind de seară

Ionelei

La serata dimineţii noastre,
Să aprindem nopţii lumînări,
Munţii sînt departe-n depărtări
Şi-au rămas doar zările sihastre.

Noaptea ne-a cuprins plini de furtună,
Pe deasupra-i cer, sub noi e cer,
Lerui flori şi dalbe lerui-ler,
Unde ne sînt munţii împreună?

Prinde-te de mîna tremurîndă
Cu o mînă stîngă arsă-n foc,
Şi adună munţii la un loc,
Ca să stăm şi noi cu ei la pîndă.

Sărbătoarea ne-a-nvelit în şoapte,
Vor veni iar zori şi încă zori,
Dalbe lerui-ler şi lerui flori...
Unde ne sînt munţii noştri-n noapte?

Mîna dreaptă, arsă de îngheţuri,
Pune-o peste ochii ce privesc,
Am rămas în noapte să păzesc
Îngînarea mea rămasă-n ceţuri.

Exilarea întîmplării noastre
S-a îngemănat în zori de cer,
Lerui flori şi dalbe lerui-ler,
Unde ne sînt munţii-n zări albastre?

Mîinile în inimă-mi le strînge
Ca în ochii mei să le-mpreuni,
Munţii se îmbracă în furtuni,
Lacrima-mi coboară pînă-n sînge.

Apele ne-au pus gheţari pe frunte,
Au rămas doar umbrele pe cer,
Dalbe flori şi lerui-lerui-ler,
Cine-i hoţul crestelor cărunte?

Au rămas doar munţii,

A rămas furtuna,

Brazii mei, cărunţii,

Mai mîngîie luna.

Au rămas doar munţii,

A trecut furtuna,

Brazii mei, cărunţii,

Tot mîngîie luna.

Şi de va-nvinge...

De va învinge faptul firii,
Prin raţiune va fi greu,
Va ninge-n seara despărţirii
Tot mai uşor şi tot mereu.
Şi-apoi va fi numai furtună
În racla gîndului frumos,
Şi numai lacrima-mpreună
De jos în sus, pe sus, în jos.

Şi de va plînge o furtună
Din cerul umed şi senin,
Veni-vor munţii să ne spună
Că apa ploii e venin.
Iubirea noastră nesfîrşită
Prin calmul meu o s-o sfîrşim,
Ca veşnic să-mi rămîi ispită
Şi-n veşnicii să ne iubim.

Te chem pe viaţă cum pe dată
Ţi-arăt că drumu-i înapoi,
Credinţa mea nestrămutată
Se-mparte în destin, la doi.
Iubesc şi totuşi n-am iubire
Prin gîndul meu copilăresc,
Soldatul moare-n nemurire
Şi eu în moartea lui trăiesc.

Rugăciune la rădăcina stejarului

Cu ochii plini de picături de sînge
şi inima privind spre cer,
mă rog
la frunza stejarului
să-mi acopere sufletul.

Cu gura plină de lacrima privirilor
şi ochii îngemănaţi de cuvinte,
mă închin
la frunza stejarului
să-mi adăpostească inima.

Cu inima înstrăinată de atîta respirare
şi gura zvîcnind în bătaia sîngelui,
mă plec
la rădăcina stejarului
să mă acopere şi să mă adăpostească.

Mă rog, mă închin şi mă plec
la frunza stejarului,
la rădăcina stejarului.

Imposibila iubire

Viaţa ta în mine e o umbră
Ce-o privesc prin geam cu margini mate,
Amintirile prin lume umblă
Pe deasupra nopţilor uitate.

Ce-ar putea acum să mă mai lege
De un nume scris într-o agendă?
Cînd privirea vrea a te-nţelege
Tu îmi ceri şi inima-n arendă.

Nu mai pot să-mi iau acum un nume,
Să fiu eu, iar, trăznetul de vară.
M-a durut. Ştia întreaga lume
Şi îmi eşti teribila povară.

Ţi-am înscris pe viaţa mea adresa
Cu accente de poveste veche,
Şi o recitesc uitînd, adesea,
Că viaţa ta-i fără pereche.

Azi eşti doar o palidă adresă,
Asta-i tot ce ştiu şi a rămas,
Şi-am pierdut iubirea ta. O lesă
Ce-mi era izbînda de pripas.

Şi cum toate-au fost ca o răscruce,
Am visat un zbor spre infinituri,
N-am ştiut că drumul ne va duce
Cum s-a început, către sfîrşituri.

Şi de-mi mai răspunzi la cîte-o şoaptă,
Ştiu că te frămînţi şi-mparţi la trei,
Dar cum gîndul meu nu mai aşteaptă,
Plec tot eu, iar tu să faci ce vrei.

Nostalgie de toamnă

Ieri
călcînd pe decorul de frunze
am văzut o frunză
plutind într-o culoare veştedă.
Privind spre cer
a fost aşa, dintr-odată! Abia acum ştiu,
a venit,
cu ruguri de frunze veştede,
toamna.

Am simţit în inima însîngerată
picurînd pe frunze-mpresurate
în rugăciunile către cer
ale rădăcinilor
din care porniseră.
Am prins în mîini o frunză susurînd
în adierea lină a vîntului,
în infinitul dintre pămînt
şi cer
şi iar pămînt.

Şi am privit prin picătura lacrimei
cocarda ruginie de verde veşted
spintecînd verdele atît de crud
din prima viaţă a ierbii.
Luceau în cer ca într-un rug însetat
urmele mugurilor
ca nişte cruci
ale primăverii şi ale verii
de prin filele calendarului.

Am simţit acum, abia acum,
că venise mai demult
toamna.
Iar murmurul copacilor grei
tremura deasupra mea,
trecînd prin mine
în frunzele pline de trecut.
Venise toamna şi era tîrziu.
Inima plutea pe frunze veştede.
Ochii erau două frunze uscate.
Era însă
toamnă.

Drum

Prin cer bătut de ploi şi vînt
Am colindat o vreme,
Azi, rătăcind pe-acest pămînt
Vin îngeri să mă cheme.

Şi plec adesea capu-n jos,
Nu pot privi spre stele,
A fost şi bine şi frumos
Cînd eram printre ele.

Şi rătăcesc şi mă-nconjor,
Mă clatin plin de patimi,
De cer adesea îmi e dor
Şi-l regăsesc în lacrimi.

Alerg desculţ, omătu-i alb
Şi urma-mi e de singe,
Mă uit în urmă, cad şi rabd,
Doar sufletu-mi mai plînge.

Deasupră-mi bat şi vînt şi ploi,
Deasupră-mi e furtună,
Poveştile se spun în doi
Trăindu-se-mpreună.

Eu spun povestea către cer
Şi ea se pierde-n ape,
Trăind tristeţi, trăind mister,
Departe şi aproape.

Şi se-ntîlnesc pe nu ştiu cînd,
În aburii de noapte,
Adună vorbele din gînd
În rădăcini de şoapte.

Şi se aud prin cer ades
Cum robii se închină,
Eu am rămas şi am ales
Pămînt contra lumină.

Mi-e dor de cer, dar tot rămîn
Să mai colind pămîntul,
Aş tot pleca, dar iar mă-ngîn
Cu trăsnetul şi vîntul.

Dau foc cuvîntului în pumn
Şi-l sting ades cu lacrimi,
Şi-n pulberea arzînd în scrum
Rămîn aceleaşi patimi.

Scrisoare cu ultima fotografie

Priveşte, mama mea, şi tu, iubito
Această ultimă fotografie,
Nici eu nu ştiu pe unde am făcut-o
Nici fotograful, de-l întreb, nu ştie.

Ştiu însă că lumina-i este semnul,
Sau blitzul, dacă vrei, de mortieră,
Ce a ţintit în vreo trei cuie lemnul
La cel dintîi atac spre barieră.

Citiţi la flacăra ce vă-ncălzeşte
Un strigăt scris cu lacrima pribeagă,
Şi parcă un abis se dezveleşte
Şi intră-n el, deodată, lumea-ntreagă.

Priveşte mamă, dacă dor îţi este
Şi mai citeşte, dacă vrei, ce scrie,
Poate aşa va fi, doar o poveste
Şi asta-i ultima fotografie.

Iubita mea, nu-ţi ţine jurămîntul
Dacă va fi să uit să vin acasă,
Să baţi mereu, în lung şi-n lat pămîntul,
Să pot uita durerea ce m-apasă.

Acesta, mamă, este adevărul,
Aşa mi-e scris de sunt în capul listei,
La voi, acasă, e în floare mărul
Şi-aş vrea să stau şi eu pe pragul prispei.

Dar poate o să stea, cîndva, acolo,
Această ultimă fotografie,
Şi am să fiu şi eu, dar mai încolo,
Că nu mai am azi timp spre a-ţi mai scrie.

Şi plec şi las aici, acum, scrisoarea,
Şi-au s-o trimită alţii către tine,
Eu plec să-mbrăţişez îndepărtarea
Pe puntea dezrobirii de suspine.
..................................
Acum, iubită mamă, fii tăcută,
Îmi pare rău, aşa a fost, şi-i scris,
Că doar o schijă roşie şi mută
M-a-nvăluit cu negrul ei abis.

Victorie

Cu fruntea aplecată
şi senină
Îţi dau şi viaţa mea
să ai lumină,

Ridică un topor,
cu sfiiciune,
Şi mi-l aruncă-n cap
ca pe-un tăciune.

Apoi dă-mi ultima iertare
şi mereu
Învinge-mă!

Învinge-mă!

E dreptul tău!