luni, 29 februarie 1988

Ultimul atu

Ce timp trecut-a şi trecut-a
Şi plec pe drumuri fără gînd...
Oare aceasta este ruta
Celor ce viaţa-şi trec plîngînd?

Azi mă întorc din rătăcire
Din rătăcirea care sunt,
Reiterînd, ca amintire,
Puterea nui amănunt.

Cobor din şoapte de ursită
Şi din esenţe de destin,
Ca să-mi las vorba ispitită
De harul rostului divin

Mă-ntorc cu braţele deschise
Deşi-s atît de obosit...
Atîtea şi atîtea vise
Dau nopţilor un timp robit.

Privesc spre umbrele albastre
Ce fac privirea să mi-o urc,
Spre depărtări pierdute-n astre
Să uit că-n lacrimi mă încurc.

Cîndva purtat-am biruinţa,
Şi-am biruit, şi-am fost şi-nvins,
La schimb eşti astăzi suferinţa
Şi viaţa mea un necuprins.

Ce timp trecut-a şi trecut-a...
Nici nu mai ştiu să-l socotesc...
Azi eşti ce-ai fost... necunoscuta
Ce dat mi-a fost să o iubesc.

Păcat tu spui c-a fost ce-a fost,
Eu nu-mi mai spun nici da, nici nu,
Numai tăcerea-şi are rost,
Îţi las şi ultimul atu...

duminică, 14 februarie 1988

Esenţial, contradictoriu

Intâmplării prin dorinţe, Liei
Te du din calea mea ispită,
Nu pot dorinţei să-i ţin piept,
Mi-ai fost şi mi te vrei iubită,
N-am cum trecutul să-l îndrept.
Te-arunci în cale-mi fără ştire
Apoi eşti înger sufletesc,
În vis mi-apari din amintire...
Şi te urăsc şi te iubesc.

Mereu te-aştept cînd eşti plecată
Şi te gonesc cînd ştiu că vii,
Te-aş vrea o dată, şi-ncă-o dată,
Chiar şi cînd vreau să întârzii.
Te-ameninţ, însă se-nţelege,
Mereu la tine mă gîndesc
Chemarea ta îmi este lege,
Şi te urăsc cînd te iubesc.

Mi-e greu să te privesc în faţă
Cu ochii vorbelor te-alung,
Greşeala m-ar costa o viaţă,
Şi, regretînd, mi-e drumul lung.
În tot pustiul ce m-apasă
Doar chipul tău îl mai găsesc,
Îmi e-ndeajuns, spun că nu-mi pasă,
Te şi urăsc, te şi iubesc.

Te vreau mereu pe altădată,
Deşi mi te doresc oricînd,
Şi-mi eşti ispita minunată,
Mereu în faptă şi în gînd.
Te du din calea mea ispită
De n-ai să pleci, întineresc...
Trăirea-mi e neliniştită...
Şi te urăsc, dar te iubesc.

miercuri, 10 februarie 1988

E greu pădure...

E greu, pădure, cînd nu ai prieteni,
Împovărată de trăirea vieţii...
Te troienesc şi se ascund în cetini
Nălucile de rouă ale ceţii.

E greu, pădure, cînd, sub întuneric,
Tu doar priveşti poveşti de vis şi dor
Şi le îngîni cu susurul feeric
Păstrându-le ca vis de viitor.

E greu, pădure, când furtuni de noapte
Preschimbă ceru-n praguri de casacadă
Şi cînd sub împliniri sunt paşi şi şoapte,
Privirea lumii ca tăiş de spadă.

E greu pădure şi în miezul iernii
Cînd, răstignită de-un heraldic frig,
La ceas de tainice vecernii,
Simţi cum se pierde-al zilelor câştig.

E greu, pădure, cînd te bate vîntul
Şi cade frunza-n ape-nsîngerată
Iar moartea lasă-n urmă numai gîndul
Că tot ce-a fost a fost numai o dată.