Simt că vin norii de ploaie
Dintr-o veche de amintire,
Dintr-o umbră de trăire
Încolţită de noroaie.
Mă mai simte cîte-odată
Răzvrătirea unei muze
În sărutul de pe buze,
Cu o vorbă blestemată.
Mă mai simte cîte-odată
Răzvrătirea unei muze
Dintr-o vorbă blestemată
În sărutul de pe buze.
Din îndemnul dimineţii
Gîndu-mi las liber să zboare
Spre o lacrimă de soare,
Cu dorinţa tinereţii.
Mă opresc cu pasu-n faţă
Să-ntorc capul şi spre mine...
Ce mă ţine şi abţine
De-mi e viaţa-mi ca o ceaţă?
Mă opresc cu pasu-n faţă
Să-ntorc capul şi spre mine
Dar e viaţa-mi ca o ceaţă
Ce mă ţine şi abţine.
Îmi e dorul vieţii mele
Drumul dinspre depărtare
Neştiind să am hotare
Nici chiar dincolo de stele.
Din atîta dor de faptă
Şi de timpuri nepereche,
Simt că o poruncă veche
Se grăbeşte, nu aşteaptă.
Din atîta dor de faptă
Simt că o poruncă veche
Se grăbeşte, nu aşteaptă,
Alte timpuri nepereche.
Într-a nopţilor umbrire
Mă închin tăcut la lună
Regăsind, chiar şi-n furtună,
Nemurirea prin iubire.