Poem nerostit

(Unui om drag, ce mi-a fost mereu alături 22 de ani.)

Eşti frumoasă. Ora e târzie,
Nu mă mai opresc să te privesc,
Te revăd şi simt o bucurie
Să dau iar de ştire... te iubesc!

Te privesc şi-mi pari ca o nălucă,
Vânturi reci mă bat, dar tot rezist,
Mă apucă doar un dor de ducă
Să fiu iar cu tine, să exist.

Eu promit că fi-voi lângă tine
Când norocul vreau să mi-l găsesc,
Vreau, nu vreau, ştiu că va fi mai bine
Şi la toţi dau ştire... te iubesc!

N-am să plec, de fapt nici nu am unde,
Sunt un om ce-şi vrea de-acum un loc,
Tu de taci şi nu îmi poţi răspunde
Ştii că viaţa mea o pui pe foc...

E târziu, şi timpul abia trece,
Aş da foc secundei s-o grăbesc,
Şi afară vântul suflă rece...
Nu mai spun nimic... Dar te iubesc.

Tristeţea pentru noi...

Timizi, prin nopţile senine
Treceam tăcuţi, numai noi doi...
Veneai mereu, mereu la mine,
Ce trist... Azi, ape-s între noi...

Senini, prin serile de vară
Treceam, ştiindu-ne noi doi...
Mi-erai o floare... cea mai rară,
Ce trist... Azi, noapte-i între noi...

Desculţi, prin ploile de toamnă
Treceam privindu-ne, noi doi...
Ai fost a vieţii mele doamnă,
Ce trist... Azi, munţii-s între noi.

Şi am uitat că eram doi...
Ce trist... O lume-i între noi...

Zi de Crăciun

Va veni Crăciunul, dar, la mine,
Va fi doar o zi ca până-acum,
Am să tai încă un colţ de pâine
Şi o să mă uit, mai lung, pe drum.

Am să pun paharele pe masă,
Le voi umple chiar cu un vin bun
Ca să cred o clipă că nu-mi pasă
Că trăiesc acest pustiu Crăciun.

Vor veni copii să îmi colinde,
Le voi spune că sunt bucuros,
La poveşti cu ei mă voi întinde,
Ca să uit că toate-mi ies pe dos.

Seara voi aprinde-o lumânare
Să-mi văd umbra pe pereţi dansând,
Şi-am să mint că-i doar o întâmplare
Că petrec această zi plângând.

Va veni Crăciunul şi la mine,
Am să îl petrec cum pot şi eu,
Şi-mi va fi mai clar un fapt, în sine,
M-a uitat până şi Dumnezeu.

Eu şi viaţa, un cuvânt

Am făcut în viaţă multe,

şi mai bune, şi mai rele,

Am privit mereu spre soare,

am crezut mereu în stele.

Mi-am croit un drum spre lume

şi mai greu, şi mai uşor,

Unii mi-au ucis speranţa,

m-au gonit din lumea lor.

Chiar am vrut să fac de toate,

le-am făcut mai rău, mai bine,

Cândva îmi doream palate,

azi mă plimb printre ruine.

Am rostit un gând de ducă,

mi-era când uşor, când greu,

Frică-mi e azi de cuvinte,

un cuvânt mă simt şi eu.

Întrebarea ca prezent

A fost iubire sau o încercare
de-a rezista dorinţei de-a trăi?
Rămas-am doar cu-această întrebare,
cînd, obosit, conjug verbul a fi.

Dă voie amintirii să privească
ceea ce vrea, nu doar ceea ce ştii,
Şi dacă poţi tu las-o să rostească
de ce îmi simt şi vorbele pustii.

Ne-a măcinat orgoliul unei clipe,
sau ne-am lăsat de viaţă doborâţi?
Acum ne dăm ca pe-un tribut risipei
şi ne simţim în suflete urâţi.

Când dam crezare spuselor păgâne
şi aruncam cu falduri de noroi,
Nu ne-ntrebam ce oare va rămâne
din tot ce-a fost frumos, cândva, ‘ntre noi?

Ce vom simţi când într-o dimineaţă
unul din noi din ceruri va privi?
Vom învăţa că-n copcile de gheaţă
dacă vroiam, averi puteam găsi.

Am refuzat, fără s-avem motive
un adevăr al omului de rând.
Răspunsurile mele-s obsesive
iar tu nu-mi crezi nici lacrima căzând.

Inacceptabil

Dinspre trecut simt numai vântul rece,
Simt chiar în suflet crivăţul câinesc,
Aş vrea o clipă să o pot petrece
Uitând de tot ce pare-a fi lumesc.

Tot hăituit de vorbe-nveninate
Încerc să redescopăr că trăiesc,
Spun unii c-aş avea numai păcate
Şi, că iubind, mereu păcătuiesc.

Poate, de mine, mulţi ar vrea să ştie
Ce-am fost, ce sunt, cum viaţa mi-am trăit,
Eu însă ştiu că, în copilărie,
Vieţii, să-i dau foc, mi-aş fi dorit.

Am pus mereu un semn de întrebare
Chiar dacă un răspuns era găsit...
Şi-am înţeles că viaţa-i o-ntâmplare
Şi nu-i poţi da un drum prestabilit.

Mereu se simte vântul. Şi e rece,
Şi vorbele asupră-mi se abat,
Azi nu mai vreau să ştiu că timpul trece
Şi, orice-ar fi, mi-asum acest păcat.

Chiar de va fi să lupt cu-ntreaga lume,
Vreau să rămân un om adevărat,
Şi n-am s-accept nicicând ca al meu nume
Prin mlaştină să ştiu c-a fost purtat.

Haos existenţial

Viaţa mea... un haos indecis,
Numai puncte, puncte şi... suspans,
Trec mereu o punte spre abis,
Răvăşit de-al vieţii tainic dans.

Între întâmplare şi normal
Căutarea tainic m-a împins
Să mă-mpotrivesc oricărui val
Şi să nu ştiu să mă dau învins.

Adunat-am anii într-un număr
Şi trec astăzi încă un hotar,
Toamna mi se-aşează pe un umăr
Şi-mi arată umbra-n calendar.

Orişicâte lacrimi uit să şterg,
Cerul, de-l privesc îl simt senin,
Am un drum pe care vreau să merg
Şi povestea mea eu s-o termin.

Răvăşit de-al vieţii tainic dans.
Trec mereu o punte spre abis,
Numai puncte, puncte şi... suspans...
Viaţa mea... un haos indecis...