Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.
N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.
N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Că să nu-şi ştie viaţa-n travesti.
Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.
Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.
Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.
Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.
Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate
Destinul, întreit, să-l împlinesc.
Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.
Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând din drumul drept o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.
Şi stiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-as putea vorbi cu moartea
De nemurirea mea i-aş poveşti.
Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.
Nu-i păcat păcatul ce se vede,
E doar umbra unui alt păcat
Care semne dă celui ce crede
Că destinul poate fi curmat.
Între totdeauna şi de-a pururi
Stă acum prezent şi ideal
Bine-ncorsetat de vagi contururi
Ce îl fac trăit în mod real.
Între mai târziu şi niciodată
Adevărul stă încorsetat
Aşteptând o faptă întâmplată
Care să-l arate-adevărat.
Doar perfectul dă un un fel de formă
Visului voit întruchipat,
Însă-i o minciună grea, enormă
Ce sfârşeşte printr-un greu păcat.
Şi, de nu se-nvârte roata vieţii,
Cum se vrea şi nu cum îi este dat,
Unii pleacă, pe sub umbra ceţii,
Pe un drum de Dumnezeu uitat.
În Ceruri stau furtunile să cadă,
Dar oamenii se-aşteaptă cu zăpadă,
Insa va fi altfel, chiar pe măsură
Va ninge cu cenuşă şi cu zgură...
Iar oamenii, aici, fug de cuvinte,
Se ştiu pe ei şi chiar şi gându-i minte,
Se-arată tuturor plin de iubire
Lăsându-se seduşi de amăgire.
Doar ei contează, restu-i doar să fie,
Se cred bogaţi, scăpaţi de săracie,
E important doar ce e la vedere,
Se vor văzuţi ca oameni cu putere.
Şi se adună norii, stau grămadă,
Mulţi se aşteaptă pe Pământ să cadă
Dar sunt prea plini de ape-ngândurate,
Şi norii azi sunt plini doar de păcate.
Aproape tot se pune in balanţă,
Şi totul e văzut cu aroganţă
Că plini sunt toţi acum de-nvăţătură,
Cu tâlc pierdut, trecând din gură-n gură.
Nimic nu-i nou, se spune “vechi îs toate”,
Se spun poveşti, se dă vârtos din coate,
Găsit ca vinovat e cel ce moare
De cei, ce-n vorbe doar, de toţi îi doare.
În Ceruri stau nori grei, gata să cadă,
Dar omul nu mai are timp deloc să-i vadă,
De vorbele se scurg printre cuvinte,
Şi multe vorbe sunt... Şi mult se minte.
Lasă-mi-te-acum, şi te priveşte,
Când privirea-n ochii mei ţi-o prind,
Când firescul mă îndreptăţeşte
Focul vieţii tale să-l aprind.
Ia-mă, cum vrei vrea, ia-mă în tine
Prin ceea ce sunt îţi aparţin,
Astfel ţie te redai prin mine
Şi dai vieţii noastre sens deplin.
Lasă-mi-te-acum să pot străbate
Drumul pân' la Cer şi înapoi,
Ca, în tine fiind, să poţi răzbate.
Printre-atâtea valuri de noroi.
Ia-mă, cum vei vrea, cu-ntreagă viaţă
Să-ţi treci timpul în a te-mplini,
Eu să pot, la ceas de dimineaţă,
Să-ţi redau corola de lumini.
Lasă-mi-te-acum, pe totdeauna,
Să îmi fii ce dat îţi e să-mi fii,
Iar dacă nu pot să-nving furtună
Tu să mă renaşti, născând copii.
Ia-mă, cum vei vrea, şi mă păstrează
În eternitatea care-mi eşti,
Poţi s-adormi, iubirea-mi te vegheză...
Tu, pe amândoi, ne nemureşti...
Atâtea vremuri s-au lăsat trecute
Ca s-auzim de noi întâmplător,
Venind din două lumi necunoscute
Cu gândul către timpul viitor.
Întâmplător, ca fără de motive,
Din amintirea ta mi-ai povestit
Fapte ce mie-mi sunt explicative
Pentru ce ce sunt şi ce am devenit.
Fără motiv, credeam, din întâmplare,
Eu ţi-am vorbit de ce putem fi noi,
De-a faptelor, urmări, împlinitoare
Şi despre tot ce va urma apoi.
Şi-a început, aşa, prin amănunte,
Drumul pe care mult va fi de mers,
Drum spre-naltul crestelor cărunte,
În care tu-mi vei fi un Univers!
Acum păşim, şi pare la-ntâmplare,
Spre fapte noi şi clipe de trăiri,
Ce, se vor fi, prin tine, o urmare,
Pecetea marii noastre împliniri.
Şi eu îţi sunt ceea ce mi-eşti tu mie,
Şi-aşa vom fi, urmând a ne tot fi,
Întâmplător, cumva, deja se ştie
Şi-aşteaptă doar, noi doi, a-l defini.
Alo!
Formaţi vă rog, la întâmplare
Oricare număr vreţi… Vă rog formaţi...
Vă caută un om ca orişicare,
Pierdut în lumea celor trişti, uitaţi.
Oriunde veţi suna vă va răspunde
Un nume tot la fel de anonim...
Aş vrea să-i spun că nu mai pot ascunde
Destinul meu din vremea ce-o trăim.
Alo?...
Vreţi totuşi să mă ştiţi şi după nume?
Numiţi-mă cu-n nume-al nimănui,
Gândiţi-vă că-i mare-această lume
Şi nimeni n-are doar un nume-a lui.
Alegeţi A... vă este la-ndemână...
Sau E, sau I, sau mai uitatul U,
Pe mine doar tăcerea mă îngână,
Avându-mi dreptul de a-mi spune Nu!
Alo!...
Nici unul nu e liber? Nu răspunde?
Mai încercaţi, vă rog, mai încercaţi...
În suflet o speranţă îmi pătrunde,
Sperând că toţi sunt doar prea ocupaţi.
Acum că, totuşi, v-am răpit o clipă
Şi mi-aţi răspuns, deşi nu mi-aţi vorbit,
Vă recunosc... eu v-am sunat în pripă,
Să spun că plec, din lumea mea, grăbit...
