Mă ştiu venit cândva, în lumea-aceasta,
Printr-un firesc al firii omeneşti,
Când nu căzuse peste noi năpasta
Trăirii după reguli nebuneşti.
Încet, încet, venind dinspre departe,
Făcându-mi drum mereu spre nicăieri,
Mă-ndrept, ireversibil, înspre moarte,
Aşa cum cum azi se trece înspre ieri.
Zâmbind, privi-voi cerul într-o seară,
Şi ochii-mi vor fugi spre răsărit,
Să văd dacă voi trece-n primăvară,
Ori iarnă îmi va fi la nesfârşit.
E prea târziu să îmi întorc privirea,
E necesar să cred în viitor,
E necesar să spun că doar iubirea,
Trăind-o, îmi dă dreptul să nu mor...
În iarna-aceasta, fi-vei mai săracă,
Îţi spun acum, dar ştiu că nu mă crezi...
Pe cel ce-a fost şi ti-a tot spus că pleacă...
Ţi-l vei dori... vei vrea să-mbrăţişezi...
Atunci vei şti că te-ai perdut pe tine
Fugind gonită spre un rai minţit,
Spre ceea ce-ţi ziceau că e mai bine
Acei ce ani şi ani te-au hăituit.
E prima noastră toamnă... ne-a găsit
Înfricoşaţi, nevindecați de toate...
Să ne îmbrățişăm definitiv
Ne spune... Şi şopteşte: Pân’ la moarte!
Am mers pe-atâtea căi demonizate,
Şi împotrivă ni-i întreaga lume...
Acum ne suntem actualitate,
Şi-avem deja,-ntr-un fel, acelaşi nume.
Aşa a fost să fie... prin cuvânt,
Să desluşim ce va urma în fapte,
Şi chiar banal de-a fost, ni-i legământ,
Pecetluit de noi în prima noapte.
Ţie mă-nchin de-acum întru vecie,
Şi-mi este dor de toamna următoare,
Ce va putea depune mărturie
Că doar iubirea e nemuritoare.
N-ai să te-ntorci, vei merge acest drum,
Te vei schimba şi ştiu cum o să fie,
Şi că această toamnă de acum
E semn real de nevinovătie.
E prima noastră toamnă împreună,
Ne-a adunat din drumurile noastre,
Spunându-ne că vine vremea bună,
Sfârşit fiind timpul marilor dezastre.
Ni-i cerul martor, martor ne va fi,
Şi călăuză înspre mai departe,
Prin ceea ce-mpreună noi vom fi,
Trăind aici şi dincolo de moarte.
