Etern prin absolut

Din absolutul faptelor concrete,
Privesc conturul lumii desuete
Plin de-ntrebări, în sine, indiscrete.

Cobor în gânduri întru înălţare
Să pot privi, când soarele răsare,
Un orizont pierdut în depărtare.

Mă regăsesc cu totu-n rătăcire,
Căutător, pe drum de împlinire,
De alt motiv pierdut prin amintire.

Însemne văd şi regăsesc în toate
Dorinţa de-a trăi în libertate
Făptuitor a tot ce omul poate.

Din absolutul lumii desuete
Privesc spre orizonturi indiscrete
Strivite de dorinţele concrete.

Cobor umbrit de marea înălţare
A celor ce găsesc în depărtare
Răspuns la orice fel de întrebare.

Şi readuc, din colb de amintire,
Un omenesc avânt spre împlinire,
Ce-mi pare-a fi, acum, o amăgire.

Şi-ncet, încet, mă las uitând de toate
Ca să trăiesc, măcar pe cât se poate,
Eternitatea mea în libertate.

Tăcuţi

Adunând amintiri, pentru tine,

Alice

Suntem tăcuţi, iubito-n astă seară...
Şi ceru-i îmbrăcat în catifea...
Pe raza nopţii îngerii coboară
Când luna, stă, cu noi, la o cafea.

Noi bem, ca pe-o infuzie de vise,
Ce abia-ncape-n cupe de cleștar,
Dorinţa-mpreunărilor promise
Înspre strivirea trecerii-n zadar.

Ceru-nstelat e-aproape, mai aproape,
Când îl privesc privind în ochii tăi,
Şi-ţi văd dorinţa, aprinzând, pe pleoape
De neuitat, mereu la fel, văpăi.

Afară, nu mai mergem, e răcoare...
Căldura sobei ne e dar ceresc...
M-ademeneşti cu-n fel de întrebare
Ca să-nţeleg că totul e firesc...

Îmi las, în părul tău, ascunsă faţa
Şi prind curaj… şi mâinile-mi cobor
Pe sâni... pe pântec... să pricep că viaţa
Tu mi-o redai, să fiu nemuritor.

Lumina lunii mișcă-ncet perdeaua,
Din înălţimea ei s-a coborât...
Sub trupul tău vibrează canapeaua...
Şi-mi spui, şoptit, suav, dar hotărât:

Tu, haide, vino, cât mai vrei să stai
Fără să mergi, când ştii că ai de mers?
E timpul să mă ai, să mi te dai
Şi să clădim, în doi, un Univers.