luni, 12 martie 2018

Uitând de amintire

Nici amintirea nu te mai păstrează,
Ești doar măsura timpului trecut,
Din tot ce-a fost nimic nu mai contează...
Cândva, atât mai știu, te-am cunoscut...

Te-am cunoscut și-am fost părtași la fapte
Ce-au dat, prin cumul, vieții sens real,
Din miez de zi, dar și din miez de noapte,
Clădeam, cu mult îndemn, un ideal.

Visasem, mi-amintesc, un drum în viață,
Pe care să-l avem ca pe un tot,
Să spargem, la nevoie, copci în gheață,
Ferindu-ne de-al gerului complot.

N-am nici un gând, acum, să îmi aducă
Din lumea-n care ești, mai multe vești,
Privirea înspre tine, azi, îmi e caducă,
Știu clar că, rușinos, îmbătrânești.

Cândva creșteai știind că-mi ești privire
Și adevăr nicicum de izgonit,
Și-mpreunare-n pură fericire,
Spre rod firesc, precum era menit.

Cerul senin nu se știa-n furtună,
Chiar dacă unii de furtuni vorbeau,
Urcam, pe vârf de munte, împreună,
Tu, stelele-mi spuneai, că ne priveau.

Nici unui gând nu pot să-i dau motive
De a-mi reda, o clipă, trupul tău,
Ca-ntr-o oglindă, fără perspective,
Văd anvergura prăbușirii-n hău.

Te-am cunoscut cum nimeni, niciodată,
Nu va putea oricât își va dori,
Te simt, în tot ce faci, prea încordată,
Știind că minți când spui că poți iubi.

Îmi ești acum detaliu fără formă,
Ceva ce-mi amintește de trecut,
Și care, zi de zi, se tot transformă
Într-un neant de-a dreptul absolut.

Niciun comentariu: