Căutător de vindecare

Ateu nu sunt, dar am un dor... de tine,
De faptele cu iz de panaceu,
De-a mi te da, și-a ști că-ți aparține
Omul ce sunt, cu tot ce e al meu...

Necunoscând mai mult decât se poate,
Mi-e gândul tot mai mult căutător,
Și cu grăbire să le știu pe toate,
Să-ți fiu, așa cum sunt, săgetător.

Privindu-te, să simt ca o zvâcnire,
Gând golul e deplin satisfăcut
Uitând de omeneasca-mpătimire
Că tot a fost lăsat necunoscut.

Să merg spre țel, să merg direct în țintă
Mi-a fost, de la-nceputuri, sens firesc,
Ca nu cumva decorul să mă mintă
Și-n el rătăcitor, să obosesc.

Mi s-a mai spus ca nu sunt cu credință,
Că sunt eretic, botezat ateu,
Mizând convingeri puse ca dorință,
Considerând că tu-mi ești panaceu.

Orice s-ar spune, dor îmi e de tine,
Și-o presimțire-mi spune că ți-e dor
De-a ști că ești, uitând orice rușine,
Altarul meu de simplu muritor.

Dorințele m-au dus înspre urcare,
Simțindu-le, urcând, cu gust plăcut,
Lăsându-i profunzimii, ca-ntâmplare,
Motivele de pact recunoscut.

Îți recunosc, îmi recunosc, uimirea,
De-a nu-mi trăda imboldul omenesc,
Înfăptuind, nu doar mimând, trăirea,
Când ție, prin cum sunt, mă dăruiesc.

Arc de pod

N-am cuvinte... Nu mai am cuvinte,
N-am crezut că pot să mi le pierd,
Te privesc și multe-mi trec prin minte,
Și mă cert... Aș vrea să te desmierd.

Ceru-i înalt, și-l pierd, e prea departe,
Altceva nu pot să mai privesc,
Chipu-ți de-nțelegeri mă desparte,
Nici nu pot să-ți spun că te doresc.

Trupu-ți e de foc, îl simt, mă arde,
Mă și văd un rug, înalt, aprins,
Hăituit de vânturi revanșarde
Aruncându-mi visu-n necuprins.

Tac, te mângâi, mâna-mi lunecândă,
Sânilor se vrea a fi căuș,
Care țin, cu-n tremur, să-i răspundă
Cercetându-mi gândul jucăuș.

Timpul nu am cum să-l las să treacă,
Simt doritu-ți pântec un altar
Ce, spre închinare, mă provoacă,
Refuzând să mă mai știu fugar.

Coapsele, sub palmă, îmi arată,
Drumul ce aștepți să îl urmez,
Învățând să-ți știu făptura toată
Dar divin și clar motiv de crez.

Las cu totul lumea din afară,
Când în lumea ta, grăbit, pătrund,
Unde doar simțirea-i necesară,
Și-nțelesu-i definit profund.

Gust de sâni îmi spun să n-am oprire,
Spre trăirea dăruirii-n rod,
Acceptând fireasca-nlănțuire
Când ți-e trupul arcuit în pod.

Conspirativul sincretism

E-atât de multă luptă la putere,
Și luptă vrea chiar simplu anonim,
Că s-a ajuns privită cu plăcere,
Iar noi ai luptei sclavi am vrea să fim.

Și se conspiră sub însemn de lege,
Se duce pragul morții la extrem,
Prin cernere se vrea a se-nțelege
De ce n-au teamă cei ce nu se tem.

Poporul e văzut ca o mulțime
Ce trebuie să creadă ce e spus,
Lipsindu-se de orice profunzime,
Lăsându-se însă profund, și larg, supus.

Când, dirijat, câte ceva, transpiră,
Apar și cei ce flutură un steag,
Spunându-ne că ocultiști conspiră
Iar ei dau vești de dare în vileag.

Și curg cerneluri, curg cuvinte snoabe,
Cu fel de fel de crase teorii,
Parafrazând idei de pe tarabe
Prin consistențe-n pure isterii.

Păstrate-s, vreme bună, la vedere,
Mai toate câte, ce e grav, ascund,
Pănă ce-ajung, prin sensuri, efemere,
Ca vestitorii lor se dau la fund.

Lupta e-n toi, și e cuprinsă-n toate,
Oricât de neștiut își are țel,
Și strategia datului din coate
Ajunge teorie și model.

Se tot conspiră, zice-se... Conspiră
Oricare individ, că vrea măriri,
Doar conspirând se crede că aspiră
La înțelegeri ori descoperiri...

De adevăr puțină e vorbirea
Aproape toți au adevărul lor,
Toți vor să se salveze omenirea,
Sperând că-și fac destin nemuritor.

Dar mie mi se pare că furtună
Vor rodul semănatului lor vânt,
Când bob cu bob, în sincretism adună,
Banalități cu rol de grav cuvânt.

E greu de spus de vor mai mult să știe,
Sau, vreodată, cred că-s înșelați,
Dar sigur sunt că-n marea lor mândrie
Sunt, peste științe, marii învățați.

Voire în tăcere

Eu știu c-ai vrut... și chiar fără cuvinte,
Doar amintindu-ți ce, și cum, a fost,
Îți spun că mintea încă te mai minte,
Te mai târăște-n jocul ei anost.

Toate au fost, în formă de idee,
Motiv conjunctural al unui pas,
Motiv de-a fi, într-adevăr, femeie,
Ieșind dintr-al mirărilor impas.

Te mai ascunzi, păstrând doar pentru tine,
Clipa în care multe s-au schimbat,
Dorindu-ți tot ce faci să fie bine,
Cum binele-i văzut de un bărbat.

Calea era din timpuri vechi bătută,
Ea ne-aștepta s-o știm, noi n-o știam,
Nici clipa când, voindu-se văzută,
S-o ocolim, cuvinte căutam.

Ne-a pus, fără de veste, față-n față,
Nemaiputând să ții ceva ascuns,
Să ai, fără să-ți pese, dor de viață,
O faptă nefiindu-ți de ajuns.

Fără prea multe vorbe, înspre clipe
Ce-ți defineau cu totu-n nou contur,
Te-ai dăruind, neacceptând risipe,
Și nici priviri, mereu, spre cei din jur.

Mi te-ai lăsat cu totul, toată, goală,
Ochii-ți erau îndemn de mare dor,
Ce mă vroiau să dau, din plin, năvală,
Să fiu dorinței tale-mplinitor.

Nu știm nici azi cum puntea lumii, ruptă,
Împreunare, întru tot, ne-a fost,
Lăsându-mi-te-nvinsă fără luptă,
Învins fiindu-ți cu-n anume rost.

Galop de joc

Copil, copil... ce încă nu ai minte,
Te văd în jocul sorților intrat,
Și-n grabă văd privirea-ți înainte,
Crezând că ce-i în spate ai uitat.

Jocul e vechi... l-ai vrut și ți-a fost vrerea
Să-l schimbi, să fii destinului stăpân,
Să fie toate cum îți e părerea,
Să fie chiar și Dumnezeu păgân.

Nu vrei să știi, nu știi că i-ai fost miză,
De nu-l jucai aveai o șansă-n plus,
De-a câștiga mai mult printr-o remiză
Decât să fii de-al nopții drum sedus.

Atras cu vorbe mult măgulitoare
Îți porți acum un nume de-mprumut,
Și crezi, visând, că singura scăpare
A fost să-ți joci destinul la barbut.

Așa, din joc în joc, fără de știre,
Sperând că șchiopătatu-i doar galop,
Ai măsluit ideea de iubire
Și te-ai dedat trăirii doar cu scop.

Acum te joci, dar asta-i doar pe față,
Destinul însă-și face un alt joc,
Lăsându-te să crezi mai mult în viață
Dar ea fără de veste-ți va da foc.

Va fi să fie lumea fără tine,
Tu căutând să știi pe unde ești,
Văzând că-n nici un fel nu-ți aparține
Moțivele ce-ți cer să hoinărești.

Și-ajunge-vei să vezi ce-i rătăcirea,
Zicându-ți că nu ai nici un păcat,
Însă vei ști ce grea e amintirea
Când numele-n uitări ți-ai aruncat.

Ești un copil... Și chiar dacă ești mare
Îți ai destin prin proriul tău copil,
Nimic nu este dat la întâmplare,
Că adevătul nu-i, nicicând, umil.

Ți-a fost lăsat să duci, ca moștenire,
Chiar ceea ce tu n-ai vrut să primești,
Te vei trezi, fugind de amintire,
Fugind vei vrea să uiți de tot ce ești.

De dat, deja ai dat... Acum ștafeta
Poartă deja însemn de viitor,
În urma ei rămâi marioneta
Ce pleacă rușinată de decor.

Portret prezent

De mult, se vede, pacea nu o ai,
În compromise doar ți-ai dus trăirea,
Și greu îți e să fii ce, știi, erai
Când îți doreai să guști, trăind, iubirea.

Ceva din tine, poate doar un gând,
Ce încă în speranțe rătăcește,
Mi te arată mult prea des plângând,
Un plâns ce-n zbucium vag te prăbușește.

Câți știu nu știu, dar știu că nu mă-nșel,
Dar stai, fără să vrei, în așteptare,
Și lupta-n suflet simți că-i un măcel
Și nu prea crezi că încă ai răbdare...

M-am învățat să tac, tu însă taci
Având deja încredere puțină,
Crezând puțin că dat îți e să faci
În viața unui om, trăind, lumină.

Însă-ți e dor, un dor enorm, nebun,
De-o clipă-a serii, prelungită-n noapte
Când totul e firesc și oportun,
Și-i definit de adevăr, prin fapte.

Nimic nu-mi spui, însă mă lași să știu,
Că să îmi văd puterea de-a-nțelege
De-a nu lăsa mereu pe mai târziu
Sensul ce poate viața să dezlege.

Tristețile își au o vreme-a lor,
Tu însă ești, în suflet, mult prea tristă,
Privind spre tine simt că îmi e dor
Vieții să-i dau o formă realistă.

Ți-o dorul de trăiri un foc aprins,
Și-n absolut de mare anvergură,
Chiar dorul păcii-n el este cuprins,
Născând din el dorințe pe măsură.

De multe ori privesc, și tot privesc,
Tristeții tale leacuri căutând,
Găsesc un sens... spre tine să pornesc,
Vieții să-i fim, un unic, faptic, gând.

Iubește-mă...

Iubește-mă, mă știi, îți sunt aproape,
Nu mai găsi motiv de mai târziu,
Timpul oricum nu poate să îngroape
Ideea că veni-va un târziu.

Din când în când privește-te-n oglindă,
Altfel decât te văd n-ai să te vezi,
Și-ai să-nțelegi cât ești de suferindă
Când înspre nepăsare te repezi...

Încă ai timp de-a ști ce-i bucuria,
Și încă nu-i nimic, într-adevăr, pierdut,
Dacă-ți accepți, lumește, datoria
De-a accepta al rostului statut.

Suntem, aici, acum, din întâmplare,
Ca un răspuns al unor întrebări,
De când credeam că noi suntem hotare
Și hotărâm și treceri, și urmări.

Iubește-mă, îți spun... E timp de toate,
Nu căuta un drum puțin văzut,
De-l vrei ascuns, în față tot va scoate
Ceea ce e de fapte susținut.

Acum încerci să te împaci cu tine,
Tot căutând să știi ce crezi că știi,
Ți-ai vrea un drum mai depărtat de mine,
Dar, căutând, mai mult spre mine vii.

Îți spui, prea des, că nu ai timp de viață,
Că amănuntu-i mult mai important,
Și-s totuși flori și florile de gheață,
Prin formă-și dau un aer elegant.

Suntem acum, aici, din întâmplare,
O întâmplare ce-i vedea-vom rost
Dacă avem, cu-adevărat răbdare
Să ne-amintim de faptele ce-au fost.

Iubește-mă, cât încă sunt aproape,
Mâine în zori se poate-a fi târziu,
Încă putem sări peste etape,
Viața nu-i joc, nici miză de pariu.

Sens prin trecut

De ani, și ani, te știi că-mi ești iubită,
Deși dovezi nu pot s-aduc acum,
Știu doar că nu îmi ești nicicum ispită,
Dar îmi vei fi întoarcere de drum.

Sunt multe neștiutele motive
Ce ne opresc al vieții noastre pas,
Ivite din percepte primitive
Al unui timp în amintiri rămas.

Timpul se trece, simți deja că trece,
Îți pierde-n treceri vechile idei,
Și-n zori de toamnă simți că-ți este rece,
Crezând că e firesc, având temei.

De ani, și ani, te știi mereu iubită,
În felu-n care-i viața de acum,
Tu, zi de zi, în trecere grăbită,
Eu, căutând, al existenței drum.

Însă e greu, mai grea se face viața
Și simți cum se transformă, zi de zi,
Când nici nu știi că ploile și ceața
Te țin să vezi că abia poți zâmbi.

Și, mult mai grea, când orele de seară
Se face șoapta visului pierdut
Ce caută mereu o primăvară
Uitată într-un timp de mult trecut.

De ani, și ani, te știai că-mi ești iubită,
Acum ideii poți să-i dai un sens,
Anii trecuți mi te-au făcut ispită
Simțindu-ți dorul, de-mpliniri, imens.

Înaintare-n loc

Mă cam învârt în cerc, nu reușesc,
Să văd de am, sau nu mai am, repere,
Ca de va fi, cumva, să amețesc,
Totuși să am, pe drum de mers, putere.

Drum dus-întors mă tem, mereu, că fac
Oricât de mult cu ochii-s după stele,
Voindu-mi, rătăcirilor, un leac,
Și înălțare, grabnică, spre ele.

Intru în nori, crezând că nu sunt nori,
Că este doar un val, răzleț, de ceață,
Și-ajung să caut miezul nopții-n zori
Pierzându-mi timp, uitând, prea mult de viață.

În jur văd rar, se pare, mult prea rar,
Lumini ce-ar vrea să nu mai fug de noapte,
Dar des, cu mult prea des, umbriri apar,
Forțându-mă să tot renunț la fapte.

Cercul e larg, dar nu e cerc mereu,
Mă-ntoarce, uneori, fără zăbavă,
De nu mai știu să spun dacă-s tot eu,
Ori o uitată, pe un țărm, epavă.

E vina mea, altfel nu pot să spun,
M-am dus, cam mult de drumul meu departe,
Și cred c-am vrut, ca om, să mă supun
Ideilor și viselor deșarte.

Sau, încă pot, din când în când, să zic,
În gând, când norii vor a fi furtună,
Că-i timpul, de-ntrebări să mă dezic,
Și ploaia să n-o las să se impună.

Mă-nvârt în cerc, nu-mi e ușor s-o spun,
Dar adevăru-i cea mai bună cale,
Ideile ce-mi vin se suprapun
În irealul lor se vor reale.

Datorie de-amintire

Din când în când, îți spun: Adu-ți aminte,
Sperând că pot să nu îmi amintesc
De cum n-ai fost, nici tu, deloc cuminte,
Când vremea s-a făcut să te-ntâlnesc.

Nu te-ai sfiit să mi te dai, dorită,
Nici să-mi oprești avântul prea grăbit,
Și nici n-ai vrut, să fii măcar oprită,
De-a ști ce-i gustul fructului oprit.

Ai vrut, și-am vrut, mai mult ca niciodată
Să ne simțim femeie și bărbat,
Lăsând fiorul faptei să străbată
Pământul tot, în lung, și chiar în lat.

Ochii-mi aveai lumescul cer cu stele,
Te-avem motiv de ritm amețitor,
Cum te credeam în visurile mele
Din ele mă știam că-ți sunt dator.

Cuvinte rare, sacadat șoptite,
Despre simțiri profunde-mi povesteau,
Fiindu-mi, spre mai mult, prea dulci ispite,
Și gând de împlinire îmi erau.

Trupu-ți era, învăpăiat, fierbinte,
Tot încercând esențe-n tresăriri,
Spre înapoi, pândind un înainte,
În clipa-mpreunării de simțiri.

De-ai vrea să uiți nu poți niciunde duce
Zorul de foc al marelui hotar,
Când ție m-am lăsat, ca o semn de cruce,
În binecuvântatul tău altar.

Ești tot ce-ai fost, dar și mai mult, că-n tine,
Renasc și eu, în fiecare gând,
Și-n fiecare gând te știi cu mine,
Spre înălțimi și ceruri căutând.

Descumpănitoarea constatare

Nu credeam, nicicând, c-am să ajung,
Să vorbesc de rău acest popor,
Să străbat un drum atât de lung
Vorbei grele să mă simt dator...

Vorba blândă e doar timp pierdut,
Și minciuna marii agonii,
Gloria unui viteaz trecut
Este fața altei Românii.

Azi, acest popor este bolnav,
Totu-i dus pe planul personal,
Și pe zi ce trece-i tot mai grav,
Boala intră-n viață ca normal.

Prostul s-a ajuns a fi deștept,
El se dă drept ideal model
Iar ideea-n sine e-un concept
Ce, încet, încet, devine țel.

Nu-și au loc, în tot acest dezmăț,
Cei ce au un adevăr de spus,
Curvele-s chemate la ospăț,
Și modelul lor ne e impus.

Mai tot omul este bun de sfat,
Și în toate foarte priceput,
Nevoit nu e să fi-nvățat,
E destul că poate fi limbut.

Lingușirea face pași mereu,
A ajuns o formă de respect,
Lingușit e chiar și Dumnezeu,
Rar mai e rugat în mod direct.

Vai de tine, sfântul meu popor,
Singur te-ai adus unde-ai ajuns,
De ceea ce-ai fost nu-ți este dor,
Tot trecutul ți-l dorești ascuns.

Nu mai vrei măcar să-ți amintești,
De eroi, de cei ce-au pătimit,
De trădări, de fapte vitejești,
Nici măcar de cei ce te-au robit.

Vai, atât mai spun... Poporul meu,
Am ajuns, cum nu credeam, chiar eu,
Să mă tem că n-ai să mai exiști,
Că n-ai cum, așa, să mai reziști...

Vedere de contrasens

Eu nu mai știu ce caut, asta spun,
Când văd în juru-mi multă căutare
În oamenii ce nu mai au răbdare
Și se dedau spre uzul prea comun.

Nimic nu se mai vrea impersonal,
Deja-i stâlcită strămoșeasca limbă,
Prin sensuri numai unii se mai plimbă,
Se vrea mereu punctarea pe real.

E vremea unei vieți fără de sens,
O viață ce se pierde-n amănunte,
Prilej găsit ca omul să se încrunte,
Mereu având și căi pe contrasens.

Aleg să spun că fac ce-n fapt nu fac,
Dar văd că-n jurul meu mereu se face,
Așa cum spun că-mi place ce nu-mi place,
Sau că-n desfrâu amarnic mă complac.

Încerc așa, să las, cumva, văzut,
Ceea ce omul nu prea vrea să vadă,
Să fac povestea mea, chiar lui dovadă,
Că a ajuns, de-a dreptul, decăzut.

Și se decade-n toate, tot mai mult,
În logica gândirii și-n simțire,
Decade și imboldul spre iubire,
Aproape că e deja-i ajuns ocult.

Îmi pun în spate totul, sunt cobai,
Acestei lumi ce vrea a fi orbită,
Crezând că-și are calea nimerită,
Trăirii-n iadul vieții ca în rai.

Mi-e greu să cred că știu unde-s venit,
Că mi-am ales chiar eu această lume,
Însă acum aleg să spun pe nume
Acestei vieți pe muchii de cuțit.

Matinalul corolar

Aproape-n zori era când m-am trezit,
Vedeam lumina vălurită-n ceață,
Nu prea-mi părea a fi de dimineață,
Aveam și-un musafir, deloc poftit.

Nu-mi place, dimineața să vorbesc,
O întrebare-i chiar o grea povară,
Dar nu puteam să-l rog să meargă-afară,
Mi s-a părut absurd și nefiresc.

La o cafea, lipsită de comfort,
Schimbul de replici greu și-avea cuvinte,
Mințeam și eu, știind că el mă minte,
Calmu-mi păstram cu mult prea mult efort.

Știa prea multe... Nu vroiam să-i spun
De ce mi-e viața veselă sau tristă,
Sau cum de mă încred că ea există
Iar eu privesc spre stele ce apun.

El tot vorbea de timpul absolut
În care nu există calendare
Și-n care vremea nu e trecătoare
Și niciodată nu-i nimic pierdut.

Nici eu, nici el, n-aveam un argument
Pentru atâta pierdere de vreme,
În care încercam idei ș teme
Jucând barbut cu mize de moment.

Însă simțeam că e venit cu-n țel,
Și-am căutat să-i pun o întrebare,
Astfel fiind să aflu cu mirare
Că discutam cu "ea", și nu cu "el"!

Răbdarea-i ajunsese la sfârșit,
Țipând, spunea că nu sunt om de treabă,
Să merg cu ea, dar repede, în grabă,
În viață de mai stau sunt un tâmpit.

Cum am uitat de mult să fiu fricos,
Și doar când vreau dau cuiva socoteală,
N-am vrut să cad cu ea la învoială,
Chiar i-am răspuns, deloc politicos.

-Nu te-am chemat, poți singură să pleci,
Când eu voi vrea promit să-ți dau de veste,
Azi însă poți să-ndrugi orice poveste,
Sunt hotărât, să îți rezist, pe veci.

Zorii de zi se trec, sunt la sfârșit,
Îndeamnă-te să mergi prin altă parte,
Am treabă să termin o altă carte,
Și-apoi să văd ce am făcut greșit.

Și de-am să plec, eu singur am să plec,
Și-n moarte am să fiu ca și în viață,
Posibil fi-va tot de dimineață
Când am să pot, de-al vieții prag, să trec.

Nu mă convingi nicicum, nu-s de convins,
Nu-mi părăsesc durerea ce m-apasă,
Nici dacă îmi tot spui că n-am o casă,
Nici dacă-mi spui că viața m-a învins.

Tu ești un adevăr, dar hai să-ți spun,
Viața de-acum, reală, pământeană
E doar o parte, negreșit umană,
Pot să aleg, chiar eu, când o răpun.

Printre bogați, sărac

În lumea cu bogați, eu sunt sărac,
Puține am, puține pot să fac,
Unii vorbesc de lipsa de noroc,
Alții de pas bătut prea mult pe loc...

Dreptate au mai toți, în felul lor,
După putință omul e dator,
Să facă tot ce are de făcut,
Plecând, spre viitor, dinspre trecut.

Unii mă văd ca om, cu ei egal,
Alții mă văd ca mai puțin normal,
Din ei, sunt unii, ce mă cred mai bun,
Alții mai prost, sau alții, chiar nebun.

Sunt judecat de fel și fel de legi,
După măsuri, doar prin absurd, întregi,
Nici nu mai știu ce-ar trebui să fiu,
Un sclav, un cerșetor, sau cel ce scriu?...

Ce au cei mulți de multe ori nu am,
Și n-am nici lesă, cum nu am nici hram,
Mai repede sunt mult îndatorat
Celor ce cândva, ce aveam, mi-au luat.

De multe ori, tot ei, cei ce-s bogați,
Prin existența mea se simt furați,
Iar de durerea lor ajung, tacit,
Să nu mai știu ce lumea-am nimerit.

E poate drept, la fel cum e nedrept
La vorbe fără duh să mă aștept,
Să mă lovesc de pragul unui gând
Și să ajung să-l știu, în gol căzând.

Dar sunt sărac, deci sunt mereu expus,
Suspect direct sau unul presupus,
Și-am să tot fiu, mereu, un acuzat,
În lipsă, însă, pururi condamnat.

Zvâcnire în denominare

Nu te grăbi, iubito, să îmi spui
Despre o vreme ce e dat să vină,
Ca nu cumva, din nou, să te opui,
Ieșirii, dinspre umbre, spre lumină.

Glumesc vestindu-ți vremea de apoi,
Vestindu-ți prima zi și prima noapte,
În care noi, trezindu-ne în noi,
Ne vom uni și-n vorbe și în fapte.

De mult nu te-am văzut, dar tot te știu,
De-acum îți spun, că ai să-mi fii, frumoasă,
Și n-ai motiv să vrei pe mai târziu
Să te întorci, cu sufletul, acasă.

Ani de cândva, din mult prea mult trecut,
Pe tot ce ești sunt, permanent, amprenta,
Ce definește, clar și absolut,
Că tu îți ești, continuu, concurenta.

Acum, prin corolarul de-ntâmplări,
Suntem veniți la doar un pas aproape,
Ca să-mplinim fireștile urmări,
Ca viața-n nemurire să se-ngroape.

Și tot glumind, îți spun ce vine-n gând,
Din relative timpuri viitoare,
Când tu vei fi o lacrimă arzând,
Mult prea reală lacrimă de soare.

Teluric rost din nou vei vrea să-ți faci,
Reînvățând speranța-ntru menire,
Lăsând plecării lor pe cei buimaci,
Încorsetându-ți viața în iubire.

Nu te grăbi, pe jos avem de mers,
Un drum atât de lung, și-o altă viață,
Fiindu-mi bucuriei univers,
Fiindu-ți cer în orice dimineață.

Anii de vârstă

Ani după ani, mereu am adunat,
Nici nu mai știu de ce să îi mai număr,
Le simt povara, când alerg, pe umăr,
Dar, calculând, simt ceva eronat.

Timpul îmi spune, clar, că sunt bătrân,
Argumentându-mi totul prea sumar,
Și, orișicât, îi spun că-i în zadar,
Mi se voiește, gândului stăpân.

Iar gându-mi simt în ceartă cu alt gând,
Mizând pe mine, cel contradictoriu,
Ce-n permanență pare iluzoriu,
Vorbind râzând de cel ce tac plângând.

Mă tot îndeamnă cele ce le știu
Să fiu, cum toți îmi cer, comparativ,
Și-n consecință, mult mai concesiv
Cu cei ce-mi pun dorințele-n sicriu.

Problema mare-s eu și iarăși eu,
Prea rar în pas cu legile lumești,
Căutător de vorbe prin povești
Ieșite dintr-al normelor clișeu.

Mereu mă-ntorc la anii ce s-au strâns
Pe care încă-ncerc să-i calculez,
Când, din neant, în minte, recreez
Un univers, de nemuriri, constrâns.

Uitând de număr, tânăr unii-mi spun,
Dându-mi să știu că încă mă grăbesc
Spunând, neșlefuit, ce nu gândesc,
Asemenea oricărui om nebun.

Eroarea știu că e, dar nu o văd,
Și știu că e un cumul de erori,
Se-ntrezărește dimineața,-n zori,
Când schimbă în minune un prăpăd.

Mă știu la jumătatea unui veac,
Dar știu și vremea vechilor titani,
Și că mai am un milion de ani
Ca tot ce mi-este dat, ca om să fac.

Inutilul paravan

Minciunile țin loc de Dumnezeu,
Pe zi ce trece altele apar,
Mult folositul, importantul, "eu"
Pare deja instinct ereditar.

Puținul adevăr ce ne-a rămas,
Ne este chiar acum răstălmăcit
Și-adus, cu nerăbdare în impas,
Ca să ni-l știm de sensuri rătăcit.

Trăim, precum se vede, tot mai greu,
La limita absurdului impus,
Prea folositul, impozantul "eu",
A devenit, de toate, mai presus.

La schimb, ni se emite-n alb un cec
Promis, în alte vremuri, valoros,
Când cei ce azi în vorbe se întrec
Vor hotărî că știm minți frumos.

Trimitem adevărul la muzeu,
Sau, cu intenții clare, îi dăm foc,
Des folositul, fără noimă "eu",
Pe sine-n locul lui se pune-n loc

Ne vrem plăcuți, trăind în bunul plac
Al repetării fără de sfârșit,
Făcând vorbiri de cele ce prefac
Minuni plecând din minus infinit.

Veni-va timpul unui apogeu
Cu sufletul pe roata vieții tras,
Când folositul, obositul "eu",
Va fi un trup, în nesimțiri rămas.

Tot ce a fost, spus, fi-va că a fost
Fără motive pierdere în van,
Un simplu surogat al unui rost
Ce s-a-nălțat minciunii paravan.

Ultimativa turnantă

Se simte că deja ești obosită,
Cu fiecare zi ce trece-ți este greu,
Speranța a rămas în urmă, părăsită,
Dar chiar și-acum te vrei un Dumnezeu.

Cuvintele cu greu se leagă-n minte
De adevărul faptelor firești,
Și te tot miri că trupu-ți e fiebinte
Și fără stare totdeauna ești.

Pasul refuză drumuri să mai meargă
Se face-n loc și sigur mai puțin,
De nici un preș nu vrea să se mai șteargă,
Sub ele-i adunat gunoi, din plin.

Fără motiv găsești că nu e bine
Ceea ce alții fac, știind ce fac,
Ca totdeauna, te gândești la tine
Și-ai vrea să-ți facă toți pe bunul plac.

Din timpuri vechi, când noaptea te adoarme,
Vin amintiri ce îți arată-n vis
Că îngerii ce i-ai ucis sunt arme
Ce te lovesc cu forță și precis.

Te-ai vrea, cum crezi, a tot nevinovată,
Și doar în juru-ți totul e greșit,
Chiar dacă știi că-n vremi de altădată
Drumuri firești, forțând, ai tot oprit.

Cearta ți-a fost și-ți este bucurie,
Fiindu-ți universul absolut,
Nu-i nimeni adevărul să îl știe,
Și nici ce este bine de făcut.

Cu semnul da, pe ultima turnantă,
Îți iei avânt și nu-nțelegi nimic,
Neîmplinirea ți-o dorești garantă
Al mântuirii sufletului mic.

Ochii nu-ți plâng, nu știu de dor să plângă,
Dar nici nu râd, nu au nici un motiv,
Ura în ei începe să se strângă,
Este deja decor ultimativ.

Acuzat de dezrobire

Uitând să tac, mulți mi-au dorit să mor
Să nu-i mai pun, prin vorbe, față-n față
Cu faptele ce le-au făcut în viață,
Dar, mai ales, cu marea urmă-a lor.

Iar mie mi s-a dat, cu grabă, veste,
Că pentru toți sunt doar un ins pierdut
Dezmoștenit al vieții din trecut,
Ce nu-și mai are loc nici în poveste.

N-aveau o altă formă, nici ca leac,
De-a mă reduce cumva la tăcere,
Ori obliga la faceri de plăcere,
Când spusele în biciuri le prefac.

Mi-au inventat, acei ce cochetează
Cu formele ideilor de fond,
Un rol de nestatornic vagabond
Ce, necuviinței, veșnic, stă de pază.

Și cum n-am vrut să fiu ascultător,
Păstrându-mi dreptul de-a avea și umbră,
Mi-a fost croită o vedere sumbră
Vestită, fără noimă, tuturor.

De-ar fi să fiu și-așa, o moștenire,
Din lumi trecute, știu că o tot am,
Și-mi amintesc pe cel care eram,
Și lupte, ce-am tot dat, spre dezrobire.

Ce-am învățat să uit îmi este greu,
Și, învățat fiind, nu se mai poate
Să vreau cărbunii-ncinși din foc a-i scoate
În numele unui habotnic Dumnezeu.

De-atâtea ori murind, încă o moarte
Nu-mi este-acum mai mult decât un pas
Ca să reiau de unde am rămas
Mersul normal cu țintă-nspre departe.

Astfel în las pe cei ce-și au ca scop
În a găsi mijloacelor o scuză,
Sunt ce ce-n mod continuu mă acuză,
Ca în tăceri, de-a pururi, să mă-ngrop.

Făptuitori părtinitori

Vorbindu-mi te aud... Dar n-am cuvinte
La multele idei să îți răspund,
Într-o tăcere-a clipei mă ascund
Ca nu cumva să spun ce-mi am în minte.

Mă pun în umbra unui vis de noapte
Și-i las speranței rostul ei firesc,
Știind că nu am cum să-mi lecuiesc
Un dor nebun ce-mi dă îndemn spre fapte.

Îmi spui, aud, că mintea mea crează
Un snop de amănunte și idei,
Dar clar îți e că tu, dintre femei,
Ești singura ce-mi ține viața trează.

E prea real, în orice fantezie,
Ești pas de început, mereu urmat
De sensul ce, real, continuat,
Mi te va da, în miez de noapte, mie.

Chiar dacă vrei, în gându-mi, o schimbare,
Vom fi, fără schimbări, mereu părtași,
Împlinitori trăirilor făptași
Sortiți, predestinați, din întâmplare.

Un du-te-vino vântură prin lume
Niște idei cu înțeles ocult,
Ce spun că-i nefiresc să tot ascult
Îndemnul ce își are drum anune.

E însă în zadar... Îmi vin în minte
Alte idei prin care să-ți răspund,
Că n-am să pot nicicând să îți ascund
Trăirile lipsite de cuvinte...

Prigoana de consum

Zi după zi se trece viața-aceasta,
Și întâmplări, de mai de mult, rodesc,
Ies din cotloane umbre ce vorbesc
Proorocindu-ți, în curând, năpasta.

Vor fi acum, mai mult ca altă dată,
Furtuni cu valuri aprige la mal,
Și-ți vor ieși mai toate din normal,
Simțindu-te de fapte apăsată.

N-a fost de-ajuns ideea de schimbare,
De n-ai făcut schimbarea întru tot,
Și-ai mai urzit în minte un complot
Crezând că-l și poți pune-n aplicare.

Te tot întorci, dar calea te tot duce
Împotrivindu-ți gândul ce-l croiești
Că n-ai puteri de sorți să te ferești,
Iar sorții, trași, deja îți sunt o cruce.

Viața te prinde într-o plasă

Ca nu cumva să poți ieși,

Ieșind, să te mai poți minți

Că-n lacrimi plânsul de apasă.

Cu cât mai mult tu cauți altă cale,
Cu-atât mai mult doar una vei avea,
Și, nimeni, alta, nu îți poate da,
Decât idei de adevăruri goale.

Și nici nu-ți este, cine crezi, aproape,
Cei de aproape-n spate-ți plănuiesc,
Voind să faci ceea ce ei doresc,
Ca nu cumva din gheare să te scape.

Ai tot vânat și ai ajuns vânată,
Și ai ajuns să crezi că ești trofeu,
Dar mingea, mult urcată la fileu
Înspre neant, de vânt, a fost purtată.

În pendularea-ți multă, spre risipă
Cum te-ai dedat, tu încă te dedai,
Uiți și tot uiți că un motiv nu ai,
Că viața ți se schimbă într-o clipă.

Punctatul roi de argumente

E jarul care-ți va da foc

Ca tu, plecând din loc în loc,

Să îți dorești schimbări urgente.

Cu trudă multă vei lua aminte
Că vieții-n gând e greu să-i dai temei
Iar cei ce-ți spun că poți să faci ce vrei
Nu fac nici ei tot ce le vine-n minte.

Acum alergi pe ultima turnantă,
Cu, încă, șanse de real câștig,
Deși e întuneric și e frig,
Și lupta este prea epuizantă.

Mici întâmplări, părând nevinovate
Vor fi, prin vorbe lungi, un greu consum,
Care-și vor lua tribut dintr-un postum
Ce chiar acum un drum vrea să-ți arate.

Ieșind, abia apoi, înspre lumină
Umbre de negru câmpuri vor goni,
Trecutul vor începe-a-ți prigoni
Spunând cât ești, sau nu ai fost, de vină.

Câte veni-vor, se vor duce,

Și pasul îți va fi vioi,

Ieșind din mlaștini, din noroi,

Putea-vei duce doar o cruce.

Inconfundabila confundare

Aproape am ajuns să mă confund
Cu lipsa mea din tot ce-nseamnă viața,
Zi după zi simțind că mă afund
În negura ce pierde-n ea și ceața.

N-am învățat, nu-mi vine să învăț
Și să mă dau că sunt cel ce nu știe,
Ochii de zări pierdute să-mi agăț,
Ca tot ce știu să spun că-i o prostie.

În văzul unei lumi ce s-a orbit
Nimic nu pot s-arăt, că nu se vede,
Ea își preferă somnul mult dorit,
Visând că la ce-și vrea va și accede.

Iar ea refuză, crede că-i normal,
Să judece-n păreri, fugind de probe,
Crezând că argumentul ideal
Îl dau cei predispuși să o aprobe.

Chiar dacă tac, nu fac, nu spun nimic,
Ajung de ea, că vreau, ori nu, aproape,
Și-n nici un fel nu pot să îi explic
De ce în mintea mea nu poate-ncape.

N-am cum, părerii ei, să mă opun,
Este deja-n extrem de selectivă,
Pe toți ne-mparte-n bun și în nebun,
Fiind, pe zi ce trece, restrictivă.

Eu i-am rămas în urmă, sunt damnat,
Trimis într-un exil de fond și formă,
Urmând să fiu, cândva, și condamnat,
De n-am să-i iau tiparul ei ca normă.

Până atunci trăiesc și mă confund
Cu cel ce sunt, o umbră nevăzută
Ce nu e metaforic, doar profund,
Retoric, chiar, în formă absolută.

Vestire de vis

În noaptea-aceasta, am curaj să-ți spun,
Știindu-te, încă un timp, departe,
Că prin dorințe simt că sunt nebun,
Că uit de tot, de viață și de moarte.

Chiar dacă-ți spun, prea simplu, prea concis,
Ori în cuvinte, oarecum, vulgare,
Deja trăiesc vâltoarea unui vis
În care am intrat din întâmplare.

Ni s-a deschid o poartă... Nu știam,
Că doar un pas a fost ca o amprentă,
Când noi, de adevăr, ne îndoiam,
Deși-i purtam pecetea remanentă.

Ziceam că am curaj, și nu glumesc,
Chiar dacă nu pun totul pe hârtie,
Prin gânduri care știu că îți vorbesc,
Te las să mi te știi ca fantezie.

Acum îmi ești un gând... dar prea real,
Și prea real fiind își face cale
Dedării spre firesc, în mod normal,
Prin forme omenești, primordiale.

E totul clar... detaliu, amănunt,
Chiar, curios, deja îți văd privirea
Când ai să-mi spui că am ajuns cărunt,
Și că uitasei care-ți e menirea.

Am spus, de-atâtea ori, mai pe ascuns,
Că viața va urma să-mi dea dreptate
Când multor întrebări voi fi răspuns,
Prin nopțile cu fapte repetate.

Îți spun de-acum, ce știu că am să-ți spun,
Clarul răspuns la ceea ce vei spune,
Un gând ce știu că ni-i de-acum comun
Și zămislește alte gânduri bune.

Imposibil la-mpărțire

Nu pot să mă împart, orice aș face,
Sunt doar un singur tot, un clar întreg,
Cel liniștit și cel fără de pace,
Cel care leg, dar și cel ce dezleg.

Aș vrea și eu să pot, mi-e chiar dorință,
Să fiu și într-un loc, și în alt loc,
Și-n fapte, eu fiind, cu bună știință,
Uitând să caut calea de mijloc.

Gândul mi-l știu... nu e doar într-o parte,
Mi-l aflu pe Pământ, mi-l simt și-n Cer,
Mi-l știu aproape, și mi-l știu departe,
Căutător prin falduri de mister.

Lumea în schimb, pe-aici, fiind reală,
Realul e firescu-i de a fi,
Și nu acceptă nici o învoială,
Și nici n-acceptă altfel a gândi.

Mă vrea prezent, la fel cum am eu vrerea,
Dar nu prea pot, lovit de-al ei refuz,
De-a accepta că alta-i e durerea,
Și de durerea ei mă simt confuz.

Plătesc păcate... Prea puțin se știe,
Acestei vieți, ca tot, îi sunt dator
Sau poate-i doar o simplă fantezie
Ca să mă vreau un simplu muritor.

Extremă existențialitate

Sunt câte unii care-mi spun că fug
De adevărul ce-l ascund în mine
Și, mai ales, atunci când nu-mi convine,
Mă las urcat pe eșafod ori rug.

Reproșul este drept, și-i clar, că tac
De nu mai poate nimeni înțelege,
Mă las târât în lumi fără de lege
Și-n fără de păsare mă prefac.

Iar unii vin, grăbiți acuzatori
Ai renunțării mele la tăcere,
Ai dreptului de-a-mi spune o părere
Când judecăți dau urme cu erori.

Acuza are clarul ei motiv,
Și, din-ntr-un fel de teamă,-ndreptățită,
Că vorba nu îmi este poleită
Iar, prin accent, par foarte agresiv.

Printre extreme stau și-ajung și eu
Să fiu convins că viața-i o dilemă
De-a fi sau a nu fi ca o extremă
Ce sieși este singur Dumnezeu.

Puțini mai au o cale de mijloc,
Puțimi mă văd ca medie sau sumă,
Ce pierderea prin resturi și-o asumă
Dar nu și-o ia motiv de stat pe loc.

De adevăr nu sunt nici ei lipsiți,
Bazați pe definiții pertinente
Sau chiar complementare argumente
Negându-și dreptul de-a se ști orbiți.

În mersul lumii sunt, dar sunt și rupt
De tot mereu impusele modele,
Păstrându-mi rostul viselor rebele
Ca la nevoie, doar cu sens, să lupt.

Tertipul proverbial

(Zvâcnire în denominare)

Tertipul este, tot mai mult, fațada
Părerilor ce vin ca argument,
Sau acceptate ca fiind dovada
Conviețuirii cu un timp prezent.

Deja-i concept de grabnică-mplinire
Și racolare-a minții de naiv,
Ideea pendulării prin zvâcnire
Cu tot aspectul ei peiorativ.

Multiple amănunte iau în seamă
Fantasme, balansând pe contrasens,
Spre a avea motive, mari, de teamă,
Când vieții-i pun accente de nonsens.

Presimțăminte vin, ca limitare
A unei fugi prelungi, spre nicăieri,
Ce-și lasă urme, prin denominare,
Crezând în mitul marii devieri.

Dar devierea, azi, e o derivă,
Pierdută chiar de-al limitei reper,
Ce-n deprimarea-i mult prea obsesivă
Nu-și are profunzimi și nici mister.

Puține vise pot să se-mplinească,
Și ele chiar au iz material,
Croite după mintea omenescă,
Cu tot absurdul ei proverbial.